”M J C”, de Ion Iovan
Editura Polirom, Iași, 2015, 512 p.
Rescrierea Ultimelor însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar, precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor, apărut în 2008, aduce coerență unui material epic organizat anterior la modul unui dicționar / fișe de lectură, divizând substanța narativă în două mari părți: „O lume pentru Mateiu” și „Însemnările jubileului” – ultima rămânând neschimbată de la ediția precedentă, un imaginar jurnal al scriitorului în ultimul său an de viață 1935-1936.
Schimbările, exclusiv stilistice, sunt identificabile așadar în prima parte a acestui volum, ce confirmă prezența lui Ion Iovan în cercul aflat acum pe o pantă descendentă al admiratorilor mateini; poetul și prozatorul Ion Iovan a scris o carte de istorie și critică literară despre Mateiu Caragiale în 2002, pentru a reveni în 2009 cu Ultimele însemnări…, ce adaugă piese de literatură de colportaj la viața fiului lui Ion Luca. De pildă, onorabilul Perpessicius, critic și istoric literar ce se afirmă inițial în poezie, ar avea combustie pentru scrisul său o poveste de iubire ce se sfârșește cu (auto)incendierea iubitei într-un cavou din Bellu… Extravagantul, dar izolatul Mateiu, un veritabil franc-tireur, este surprins în maniile sale nobiliare (se credea descendentul unei nobile familii, de Karabey…, își confecționase, după căsătoria cu o persoană din generația tatălui, un drapel pe care îl arbora mândru pe domeniul său de hobereau, verde pe auriu…); se imaginează un complot balcanic, în strânsă legătură cu Carol II, care urmărea o țară unică alcătuită din România și Bulgaria cel puțin. Rolul sfetnicului de taină: Mateiu.
Povestitorul vorbește din punctul de vedere al personajului său principal, trăiește și suferă sau se bucură alături de acesta, împărtășindu-i opțiunile politice, sociale și culturale; astfel, luptele de la Mărăști / Mărășești par pentru filogermanul Mateiu o palidă stăvilire a generalului Mackensen.
Romanul începe în stil epistolar, construind narațiuni și epocă prin citate din scrisorile lui Ion Luca Caragiale (în special din perioada berlineză), dar și, concomitent, cele ale lui Mateiu către amicul Boicescu; astfel, romanul este alcătuit din citate, în principal, cu subiect matein; diferite texte sunt puse la contribuție: amintiri despre Caragiale-tatăl, articole, pagini din romanul Craii de Curtea-veche, file din jurnalul lui Mateiu, orice poate fi folositor, inclusiv note și însemnările unor recunoscuți mateini, precum Alexandru George, sau comentatori de felul lui G. Călinescu.
Distorsiunea pe care o dă intimitatea este un efect de prim-plan al acestui roman; astfel, Titu este „autorul pretențiosului volum de critice lansat cu pompă de Socec & Co” (se făceau lansări pe vremea lui Maiorescu?); Mihalache devine „penibilul propovăduitor al democrației țărănești” (p. 228); apare în treacăt „fumurosul Camil, amantul actriței Caler” (p. 231), dar și „Cezărică Petrescu”. Acestei distorsiuni i se asociază o voce narativă implicată, care nu pierde niciun prilej pentru admonestări; poeziile lui Caragiale-tatăl sunt „jenante stihuiri senile”, iar dramaturgul este numit în diferite feluri: ursarul, un parvenit oriental, frust, steril littéralement, în timp ce băiatul Mateiu este „bastardul”, „orfanul Berlinului”, modalități de autocompătimire.
Dacă într-o cunoscută anchetă literară de la începutul acestui secol despre romanul românesc al secolului XX Craii de Curtea-veche „ieșea” pe primul loc din voturile a peste 100 de cititori profesioniști, actualmente se poate constata o diminuare a acestui interes, chiar dacă Ion Iovan găsește potrivit să mai susțină interesul prin reluări și rescrieri de acest fel.
