”Fețe jupuite. 12 interviuri cu Ioan Es. Pop”
Editura Casa de Pariuri Literare, Colecția „Interviu”, București, 2015, 136 p.
Volumul ce îl are în centru pe Ioan Es. Pop și poezia sa este o concepție originală a Casei de Pariuri Literare, fiind alcătuit numai din interviuri; firește, cărțile-interviu sau dialog sunt o constantă a interpretării sau a literaturii: adunarea a 12 discuții diferite între două coperte creează însă zone de suprapuneri sau redundanțe.
De aceea, principala miză este întâlnirea dintre personalități, Ioan Es. Pop versus… – pentru că autorii interviurilor sunt ei înșiși mai mult decât simpli jurnaliști, sunt preponderent poeți. Așadar, avem interviuri date între 2000 și 2014 unor poeți și scriitori din toate generațiile: Bogdan Ghiu, Svetlana Cârstean, Marius Chivu, Iolanda Malamen, un cristian (un interviu împărțit în două părți / capitole), Eugen Bunaru, Andra Rotaru, Alexandru Vakulovski, Adrian Alui Gheorghe ș.a. Se confruntă așadar, de cele mai multe ori, doi poeți, doi artiști, fiecare cu obsesiile lui, pe care încearcă să le „verifice” în celălalt, în valorile lui.
Astfel, Bogdan Ghiu vrea să știe cât costă un vers de-al lui Ioan Es. Pop (raportat la un premiu recent câștigat de autorul Ieudului fără ieșire), Svetlana Cârstean îl întreabă despre familie, despre tată, Marius Chivu insistă asupra plecării din familie, din locurile natale, Eugen Bunaru vorbește despre relația dintre biografie și operă, Andra Rotaru despre zone geografice și zone literare, Alexandru Vakulovski despre prietenie, iar Adrian Alui Gheorghe e nelămurit în pivința relației cu modelele și trecerea lor în poezie. Interviul coordonat de un cristian, original în formula sa, adună întrebări de la mai mulți cititori, unii cu masca anonimatului (Andy23, Diana, Laura, Roxy_23 – inclusiv bloggeri de tipul white noise), alții scriitori consacrați sau în curs de consacrare: Răzvan Țupa, Dan Perșa, Péter Demény, Oana Ninu ș.a, fiind vorba așadar de un dialog complex, cu aproximativ 20 de participanți, de o înmulțire, în cele din urmă, a obsesiilor; astfel, cineva întreabă unde a stat poetul de când a venit în Capitală, altcineva vrea să știe despre senzațiile pe care le dă „iminenta canonizare”, o altă întrebare vorbește despre Ardeal, pe când un alt poet întreabă despre personalitățile ce rezidă în poet și conflictele dintre ele sau despre ce înseamnă „lumea literară”.
În acest fel, prin multiplele oglinzi și personalități ce discută despre poezie, subiectul „real” Ioan Es. Pop se efasează, pentru a face loc personajului generic al poetului, al poetului contemporan.
Inevitabil, există cum spuneam anumite suprapuneri, destinul lui Ioan Es. Pop fiind povestit de mai multe ori; sunt secvențele despre suplimentul Nouăzeci al revistei Luceafărul, numele trecute pe acolo, de la Cătălin Țârlea la Lucian Vasilescu, Răzvan Petrescu, Horia Gârbea, Radu Aldulescu, un illo tempore mai presus de orice. Tot repetitivă este și discuția despre statutul ignorat al literaturii în anii 1990, aflată în urma politicii sau a activității publice: „istoria este poezia învingătorilor – iar poezia, istoria celor învinși”, spune poetul. Și câteva dintre idiosincraziile autorului lui Porcec apar și reapar atunci când se propun discuții teoretice, de pildă despre postmodernism, deși se poate distinge cu scrupulozitate între optzeciști și nouăzeciști.
O prefață a autorului intitulată „Cioburi” adună fragmente considerate semnificative din interviurile date; destinul poetului ar putea fi acesta:
„Am un an şi sunt captiv într-un leagăn, am doi şi încă sunt prizonierul neputinţei de a vorbi, şapte şi sunt întemniţat într-o pădure lângă care îmi pasc vacile, doisprezece şi sunt închis în catalogul în care profesoara de română mi-a pus media generală 2,93 şi m-a lăsat repetent, 16 şi încep să devin captivul orbirilor fiziologice, 22 şi devin prizonierul unei realităţi pe care n-o pot pricepe, 25 şi ajung în Ieudul fără ieşire, 32 şi îmi pun gratii de Bucureşti, 53 şi cred că e destul, dar nu-i aşa. La 57, leagănul de la un an pare a se balansa din nou la orizont, doar că deasupra are un capac cât toate zilele.”
Este lumea dintotdeauna a Poetului, cu scăderile și urcările sale, pe care le știe prea bine.
