Doi prieteni şi fascinantele lor destăinuiri (II)

Un fel de jurnal (1973-1981), de Matei Călinescu
Editura Polirom, Colectia Ego-grafii, Iasi, 2006

Prima parte aici.

La sfârşitul anilor ’70, Matei Călinescu simţea din America faptul că „O separaţie netă între trecut şi prezent e greu de făcut în mintea românului, care simte că anii ‘50 se pot oricând reîntoarce. Stalinismul nu a murit – cum mi se părea acum câţiva ani – ci doar s-a ascuns şi stă la pândă. Să fie o iluzie? Oricum, e o iluzie care s-a transformat într-un fenomen social şi care face ca o mulţime de oameni să se comporte într-un anumit fel, să aibă anumite reacţii, să-şi conceapă existenţa într-un anumit fel. Experienţa stalinistă a creat în românul mijlociu o psihologie de sclav. Umanitatea lui e stăpânită ca un obiect oarecare de un stat inuman şi abuziv – un stat care slujeşte interesele noii clase, atât de bine descris de Djilas.”[1] Căci „Ce altceva e comunismul, la adăpostul retoricii, decât o sistematizare a corupţiei, laşităţii, meschinăriei, brutalităţii? În regimurile politice necomuniste, elita politică e de obicei coruptă (orice putere corupe), dar ea nu încearcă să extindă corupţia la scara întregii populaţii. Oamenii din afara cercului puterii sunt lăsaţi în pace. Comunismul, ca formă absolută a puterii, forţează corupţia asupra întregii populaţii”[2]

La 22 noiembrie 1979, profesorul de la Bloomington îşi exprima pesimismul îndreptăţit: „Viitorul e sumbru: România e într-o fază de dez-europenizare în multe privinţe analoagă cu perioada fanariotă. În ciuda politicii externe independente, ţara e într-un proces de rusificare structurală, re-stalinizarea actuală fiind doar un episod. Într-o discuţie cu Ionel,[3] formulez ideea regimului comunist ca o thanatocraţie: nu numai în sensul unei realizări politice a instinctului morţii, ci şi în acela al cenzurii permanente a vieţii, a viului. Viaţa este forţată să devină subterană, să se ascundă, să ia forma corupţiei.” De altfel, tematica răului comunist l-a însoţit pe Matei Călinescu şi în alte scrieri. În Amintiri în dialog: „Am înţeles totodată atunci, dincolo de ideologie, dincolo de retorica egalitar-colectivistă, dincolo de utopismul simplist şi, aş zice, primitiv, dincolo de caracterul lui mitologic şi fanatic, inclusiv capacitatea lui de a minţi (şi de a impune un imperativ social general al minciunii) – am înţeles că secretul comunismului real, durabil, terifiant constă în cultul puterii ca scop în sine, într-o inedită religie a puterii – chiar şi în  sensul marxist de opiu, dar opiu nu pentru mase, ci doar pentru o restrânsă elită. Deşi pare că, într-un fel, acest opiu era şi pentru mase, căci, până la urmă, insul anonim din masa socială capătă şi el, cu preţul obedienţei, o părticică din această putere demonică de a face rău – de a-şi denunţa vecinul invidiat, de a-şi vărsa necazul sau furia pe cei mai slabi ca el, de a se purta ca un tiran cu inferiorii, de-a fi ipocrit şi de-a minţi şi, mai ales, de a sili pe alţii să fie ipocriţi şi să mintă.”[4]

Cam acelaşi lucru îl scria şi Ion Caraion: „Complexaţi de o teribilă frică instinctivă, superstiţioşi până la ridicolul monstruos, necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor, tributari prin structura negaţiei şi distrugerii, niciodată capabili de confruntarea prin argumente şi dialog, de nimic nu le este, de nimic nu le-a fost, de nimic nu le va fi comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului, de domeniul spectacolelor cerebrale (în faţa cărora se comportă ca triburile hominoide la vederea unor sticle colorate) şi de puterile aceluiaşi adversar de a-şi folosi deplin libertatea şi emanaţiile inteligenţei. În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat. Cine vrea să trateze cu comunismul altfel decât de pe poziţii de forţă, acela nu ştie ce e comunismul, acela e naiv, acela pierde. Fiindcă singura lege de care ştiu, de care ascultă, sub greutatea căreia comuniştii acceptă să-şi respecte cuvântul este frica. Dacă ştiu de frică, ei devin rezonabili şi uneori – nu întotdeauna – parolişti.”[5] Remarcam reiterarea soluţiei lui Soljeniţân, căci frica le poate fi provocată doar de şi prin forţă.

Deţinând poziţia privilegiată a celui care poate avea o privire retrospectivă, de ansamblu, specifică memorialistului, Gelu Ionescu tranşează fără milă evoluţia politică a societăţii româneşti după 1989 descriind hibridul nomenklaturisto-securisto-mafiot. „Nu imaginasem faptul că tiranul analfabet va fi sacrificat pentru ca Securitatea şi restul aparatului să se salveze şi nici nu vedeam – de altfel, nimeni nu a văzut – că toate acestea se pregătiseră din timp pentru luarea rapidă a puterii politice, chiar şi a celei economice: valuta despre care noi bănuiam că merge în conturile secrete ale dictatorului mersese în miile de buzunare ale complicilor, gata să…cumpere acum ţara.”[6] Gelu Ionescu găseşte şi două explicaţii pentru care România postdecembristă nu arată ca o ţară normală: pseudo-elita care a preluat destinul ţării şi uitarea instalată în psihicul românilor. (1) „Elita de azi: o pătură compactă de privilegiaţi ai sistemului comunist, aptă numai a se îmbogăţi cu orice preţ, pentru care cuvântul patriotism stârneşte hohote de râs sau de dispreţ, produse ale cinismului şi ale unei mentalităţi abuzive de ciocoi. Au plecat aşadar nu toţi, dar cea mai mare parte din cei care ar fi fost poate capabili să redreseze ţara, să-i pună baze sănătoase şi viabile, pentru un viitor care n-ar fi mai fi fost atât de tulbure şi de amanetat bunului plac şi sălbăticiei egoismului. Ei, alături de celelalte minorităţi alungate, ce însumează mai mult de un milion de oameni, erau beneficiarii unei experienţe de viaţă şi de conduită ce ar fi limitat, cel puţin, dezastrul bunului plac de azi. (…) Noua putere, aidoma celei vechi, a consolidat şi protejat o falsă elită, bazată pe o contra-selecţie, o pătură resentimentară şi coruptă şi deci – oricât de rău mi-ar părea pentru viitorul ţării – malefica.”[7]

Cu multă amărăciune, Gelu Ionescu constată că „Noii îmbogăţiţi sunt tot ce a produs mai abuziv şi delincvent istoria ţării.”[8] (2) „În Odiseea, Ulise întâlneşte în peregrinările lui un popor ciudat, lotofagii, consumatori de lotus, plantă ce, credea Homer, oferă balsamul uitării. Dar uitarea este, dacă ne gândim bine, antipodul – nu antidotul – civilizaţiei. De aia nu avem noi cei 700 de ani de acasă, pentru că halim lotus; nu costă la noi mult, pentru că se găseşte pe toate drumurile, la toate răscrucile (istoriei), pe toate bărăganele – păpădia e lotusul nostru naţional. Cu atâta ciorbă de lotus, am uitat şi cei 50 de ani de teroare comunistă şi de criminalii care ne-au umilit, când nu ne-au distrus vieţile şi ne-au mutilat sufletele; memoria cere continuitate în efort, iar noi, românii, credem că singurul efort ce trebuie să facem este acela de a supravieţui prin uitare.“[9]

Cei doi autori abordează şi teme distincte, unul (Matei Călinescu) analizând cu încăpăţânare şi acurateţe celebra şi clasica întrebare a diaristului: care este motivaţia pentru care ţine (creşte) un jurnal? în timp ce celălalt (Gelu Ionescu) adaugă în stilul şi cheia sa noi tuşe la portretul (i)moral al poporului român, una din cele mai vechi şi constante preocupări ale intelectualităţii româneşti. Matei Călinescu defineşte motivaţiile ascunse sau nu care stau la baza scrierii unui/în jurnal. „Scriu: folosesc timpul pentru a construi o catedrală, o imagine a lumii, o lume în afara lumii, un  loc de reculegere şi regăsire de sine. Scrisul e o asceză, dar o asceză constructivă. Seducţia pe care-o exercită jurnalul intim ca gen e legată de dialectica secretului şi-a divulgării. Cel care ţine un jurnal, între multe alte lucruri la care aspiră şi pe care le face, practică sub o formă sau alta, cu mai mult sau mai puţină artă, un fel de permanent autodenunţ potenţial. Căci un jurnal creează secrete – chiar din lucruri normale, şi cu atât mai mult din lucruri interzise – şi trădează secrete, în măsura în care le divulgă, voluntar sau involuntar.” „Unul din clişeele autorilor de jurnale e expresia regretului de-a fi lăsat săptămâni şi chiar luni fără să facă vreo însemnare. Nu te pune însuşi numele de jurnal sub obligaţia ideală de a scrie în fiecare zi?„Jurnalul aşa cum e el, dezlânat şi în sine fără sens, creează totuşi din aşteptările imediate, inevitabil meschine, o altă aşteptare mai mare, mai generoasă, mai nobilă: aşteptarea miracolului, a semnificaţiei regăsite, fie şi pentru o clipă.” Dar şi „un jurnal nu este într-adevăr altceva decât o încercare de a-ţi ficţionaliza existenţa şi de a-i da astfel un sens.”

Într-un text cu nerv şi nervi, Gelu Ionescu decretează că „pentru români, pare-se că nu există decât alternativa te laudă sau te înjură, nimic altceva (…) Ori eşti lăudat, aşa cum meriţi (şi cum eşti convins că meriţi!) ori eşti înjurat. (…) mă întreb – în ţara lui Maiorescu şi a lui Lovinescu – dacă e o prelungire a unei mentalităţi rurale arierate, nedepăşite de cea mai mare parte a populaţiei, sau dacă este un fel de refuz al cuvântului critică, a noţiunii sau poziţiei publice ce o presupune, refuz ce vine din limba de lemn a partidului unic…”[10] „Văd în provincialismul românesc (îndărătnic, rural şi iremediabil blocat, obtuz şi sensibil numai la minor şi pitoresc) cel mai mare duşman al culturii noastre de ieri, de azi şi de mâine.”

Vechea tară de autarhie culturală este condamnată de Gelu Ionescu: „Mentalitatea artistului român în genere este sau numai a fost (să sperăm…) rurală – mentalitate de lăutar bun numai pentru bătuta locală; el nu ştie şi nu-l interesează ce face lăutarul de peste două sate; şi, la urma urmei, dă-l în mă-sa, ce, el ştie de mine? Asta e chestia: nu ieşim din bătătură – şi când ieşim, ne apucă un fel de mândrie pentru glodul şi baliga de acasă, că nu mai vedem pieţele vechi de o mie de ani ale unor oraşe adevărate, palatele, catedralele şi mai ales avantajul incomensurabil de a trece zilnic pe lângă această vechime.”[11] Gelu Ionescu este şi adversar al păşunismului nostru tradiţional. „Veşnicia s-o fi născut la sat, dar satul dispare continuu, cu toată veşnicia lui – şi acel sat chiar TREBUIA să dispară; dar altfel, nu sub cnutul sovietico-comunist; să fi murit de moarte bună, ca în Occident, lăsând strămoşi, nu jalnice mun’cipii cu blocuri-tip în care ţi se strepezesc dinţii de atâta monotonie şi miros de urină.”[12] În mod previzibil, niciunul din cei doi scriitori nu s-a întors definitiv acasă după 1990, preferând incursiunile culturale, alegând definitiv exilul, o alegere nu atât de uşoara având în vedere că „Experienţa exilului este, cred, singura care se poate compara cu aceea a agoniei sau a morţii. De aceea e foarte greu de scris despre ea. E ca şi cum te-ai privi, te-ai căuta, te-ai auzi din apele aproape oarbe ale unei oglinzi vechi în care, dincolo de chipul tău, de chipurile tale, mereu modificate în succesiunea vârstelor, se întrevăd şi un fel de umbre ale trecutului, care nu e cel ce a fost, ci e ceea ce a rămas din el.”[13]