”din România sunt doar eu”, de Daniel D. Marin
Editura Paralela 45, Colecția Odiseu, Pitești, 2018
„Când își notează un om gândurile undeva? Când nu le trăiește (și deci epuizează) până la capăt, presupun.”
Să citești jurnalul unui autor e ca și cum i-ai trăi viața, ca și cum te-ar purta de mână până în cele mai obscure sau luminoase spații ale vieții sale. Aceste senzații sunt cu atât mai acute, atunci când ai în față jurnalul de călătorii al unui poet. Emoțiile capătă un contur, se transformă constant de-a lungul lecturii, devenind de la un simplu caiet cu observații turistice la o scrisoare către propriul Sine. Volumul „din România sunt doar eu”, apărut la Editura Paralela 45, în Colecția Odiseu, e un veritabil carnet al poetului exilat, poet care cu prima ocazie fuge dintr-o Românie în care meritocrația e desuetă și în care este încet uitat.
Pe Daniel D. Marin l-am cunoscut pe Facebook. Mi-a trimis la un moment dat cartea sa, dar, în iureșul evenimentelor, am uitat cu desăvârșire de ea, ceea ce îmi dă acum mustrări de conștiință, dar sper să-mi pot revanșa vina. Cică e mai bine mai târziu decât niciodată. Deși, cred că e nevoie de o anumită maturitate pentru a înțelege trăirile ascunse dincolo de finele observații pe care le face despre lumea pe care o cutreieră și oamenii pe care îi cunoaște.
Volumul de 100 de pagini (simbol probabil al austerității pe care și-o asumă) însumează două călătorii mari: una prin America lui Ilf și Petrov și cealaltă în Italia lui Dante. Prima parte a voiajului este ca o serie de diapozitive pe care le tranzitezi, încercând să ții pasul cu acesta, pas pe care îl tot grăbește, încercând să ne arate cât de vertiginos poate fi visul american. Daniel D. Marin e aidoma unui pustnic, care deși se vrea solitar, încearcă să găsească singurătatea în lume, în fibrele orașelor mari, care pulsează.
Cea de-a doua parte este cumva mai monotonă, aduce cu acel dolce far niente, atât de organic zonei mediteraneene. Student întârziat, naratorul nostru încearcă să prindă acea stare de beatitudine specifică insularilor din Sardinia. Totodată, din acest punct, jurnalul prinde ușor caracterul de observație socială: se reliefă situația studenților stranieri, a badantelor care muncesc de zor, păstrând în viață sau petrecând pe altă lume pensionarii italieni.
În unele fragmente, poetul devine melancolic, amintind de ușoara depresie a omului plecat din patrie:
„Mi-am făcut nenumărați colegi (…) colegi de privit de unii singuri în gol (…) colegi de spaimă de avion sau de ironie. Pe toți i-am uitat și m-au uitat”.
Câteodată, drama din spatele cuvintelor iese la suprafață, amintindu-ne cât de efemere sunt unele gânduri și cât de mult le putem purta în spate, ca pe o povară asumată:
„Suntem mai aproape de poezie așa, uneori prea aproape. Asta poate ucide”.
De ce cred că acest jurnal de călătorii este și unul spre propriul Sine? Pentru că aici, în meandrele gândirii, ajungem la ceea ce spunea cândva Oscar Wilde: „Memoria este jurnalul pe care noi toți îl ducem peste tot cu noi”. Asta face și Daniel D. Marin. Își tranzitează existența, arătându-ne că prin călătorie revenim la esență și că uneori fuga reprezintă încă un mijloc de a ne regândi misiunea. Și pe final, țin să apreciez faptul că a mers pe metode simple de scriere și nu a îmbuibat jurnalul cu snobismul specific celui care se hrănește din creație. Astfel, distanța dintre cititor și autor devine infimă și se transformă într-o prietenie de cursă lungă.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografie autor: Levurelitteraire.com)
1 comment
Vlad Zografi a debutat la Biblioteca Tineretului ( de artă ) din București, situată în faimosul Cartier armenesc. Uca Theodoru a făcut oficiul de gazdă. Licențiată în istorie, curator al expozițiilor ocazionale de acolo, precum și promotor de evenimente, pe când pictorul Sorin Dumitrescu își ținea primele prelegeri despre arta italiană a Renașterii… despre Castelele din Franța.
Era scriitor atunci Vlad Zografi sau artist plastic în devenire ? Aici este o scăpare…Aș merge pe a doua variantă. Vizualizez turul acelei expoziții și chiar pe cei care frecventau acest club…
Centrul Culturii Armenești și-a reluat atributele originare.
Îi doresc lui Vlad Zografi / scriitor, dramaturg/ sănătate și realizări. Poate că va confirma și semantica numelui său.