De curând, scriitorul Ciprian Măceșaru a fost invitat la Câmpina, în cadrul Șezătorilor culturale urbane de la Prăjitoria cu povești, pentru a-și prezenta cele mai recente cărți ale sale, toate apărut la Editura Casa de Pariuri Literare, respectiv „Corpuri de întunecat” (poezie), „Dumnezeu e la un bloc distanță” (proză scurtă) și „Shoot” (album de fotografie).
Prilej cu care le-am citit sau recitit, le-am privit cu atenție și, după un eveniment foarte reușit, în care Ciprian Măceșaru ne-a povestit și despre poezie, proză și fotografie, dar și despre legăturile sale indisolubile cu orașul, nu am vrut să ratez prilejul, cu întârziere, să vă povestesc câteva lucruri despre cele trei volume. Autorul cu origini din Câmpina chiar are volume foarte bune, chiar este un autor demn de a fi apreciat și de citit și ar fi păcat să se piardă într-o lume literară care nu apreciază suficient scriitorii cu adevărat buni.
„Corpuri de întunecat”
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2020
Nu sunt corpuri de iluminat, ci de întunecat, însă poezia lui Ciprian Măceșaru nu este atât de întunecată precum pare sau precum lasă impresia. E și multă dragoste aici, e și fericire (chiar temporară), e și o privire obiectivă asupra vieții. Plus temele sale recurente, familia, urbanul, literatura. Iar aici și fotografie, unele dintre imagini fiind preluate și în „Shoot!”, albumul pe care l-a publicat doi ani mai târziu.
Sunt câteva poezii foarte personale aici, care privesc relațiile cu mama și tatăl său (pag. 16, o poezie foarte puternică), pe care Ciprian Măceșaru le-a citit în cadrul evenimentului, așa că aș alege, ca exemplu, o poezie care este tot personală, dar este despre poet, despre omul foarte conectat cu literatura care a scris aceste poezii:
„nu-mi spune cât a suferit anna,
nu-mi vorbi de madame bovary,
nu-mi aminti de foamea lui hamsun
sau de gândacul lui kafka,
viața e în altă parte,
în sânii tipei pe care am văzut-o azi
la piața romană pe la 13 și 20,
în apa albastră și rece a mării
care-ți mângâie pielea,
în melancolia asta prostească
în care niciodată nu vom
intra altfel decât transfigurați
de plăcere, cu mintea
ca o vată de zahăr,
translucizi, imponderabili,
jellyfishes pulsând spre lumină
„Dumnezeu e la un bloc distanță”
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021
În „Dumnezeu e la un bloc distanță”, Ciprian Măceșaru ne propune unsprezece mici mostre de proză scurtă citadină, în care sentimentele și gândurile care îi impregnează și alte cărți capătă aici o nuanță mai directă, mai concretă, dată fiind și lungimea textelor. Așadar, amintiri despre părinți și din copilăria câmpineană, dilemele tănârului scriitor ajuns în marele oraș, relațiile cu prietena și soția, aparenta lipsă de succes literar, familia și preocupările casnice.
Și un volum amuzant, în multe părți ale sale, pe care trebuie să îl privim atât cu seriozitate, cât și o anumită detașare și cu zâmbetul pe buze, de vreme ce primul text din volum se intitulează simplu: „Țâțe” și care include, poate, idealul vieții pentru un bărbat:
„Trebuie să devii un bărbat cultivat, să călătorești în toată lumea, să nu fii un prost, să ai o meserie respectată.” (pag. 10)
Și mai sunt texte excelente aici, pe care mi-aș dori să le citiți și pe care vi le recomand cu căldură. Preferatele mele sunt „Uite-așa n-aș vrea să mor”, un text, din nou, foarte personal, despre relația cu tatăl său, cu amintiri din copilăria câmpineană, și „Ceva mai mult păr”, despre relația unui bărbat/unei familii cu câinele lor, Otto:
„Carla e mulțumită. Îmi spune că Otto m-a smuls dintr-o rutină – a se citi lene – care m-ar fi osificat până la urmă în întregime. Datorită lui, îmi călesc voința, devin un om mai puțin indolent. Așa că am prins curaj și am cumpărat o mașină, un Renault Megane la mâna a doua, chiar dacă a trebuit să împrumut bani de la rude și n-am nici cea mai vagă idee cum i-aș putea restitui.” (pag. 23-24)
Scheciuri despre trecut și prezent, despre viața de zi cu zi ale unui om foarte implicat în tot ceea ce face.
„Shoot!”
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2022
Fiecare fotografie a lui Ciprian Măceșaru spune o poveste, ne face să ne întrebăm ce a fost în mintea fotografului și ce vrea să spună artistul, de cine a fost influențat și care este semnificația profundă pe care a încercat-o fotograful și pe care dorește să o împărtășească privitorului. Dincolo de cuvintele mele, Mircea Cărtărescu a spus următoarele, pe coperta a patra a albumului:
„Fotografiile lui Ciprian Măceșaru sunt în cele din urmă poeme, așa cum multe dintre poeziile lui sunt snaphots ale realității. Necăutate, făcute cu telefonul mobil, fiecare dintre ele arată că nu camera atât de low-tech este cea care cu adevărat le-a produs, ci ochiul care-a văzut grația irepetabilă a clipei. Iar ochiul, în fotografie mai mult ca oriunde, e la rândul său o metaforă pentru adevăratul aparat, sensibilitatea artistului.”
Ciprian Măceșaru mi-a mărturisit, în cadrul evenimentului din Câmpina, că temporar este fotograf, renunțând cumva la proză și poezie în favoarea aparatului de fotografiat. Cel puțin temporar, i-a reușit: „Shoot!” este un album admirabil, fotograful a rămas un bun observator și povestitor, de data aceasta prin imagini, iar reușitele sale în acest domeniu s-au tot acumulat, și după apariția albumului, pe pagina sa de Facebook și probabil în viitoare albume fotografice.
