”Caz închis”, de Stelian Țurlea
Editura Cartea Românească, București, 2013
Este important ca, din când în când, să părăsești literatura de ficțiune pură, de imaginație și de magie, pentru a te reîntoarce la tipul de roman preferat. Printre favoritele mele, alături de literatura de călătorie și de memorii, cărțile polițiste ocupă încă (deși am renunțat de ceva de timp la acest gen de lectură) un raft important al preferințelor mele. Imediat ce am citit câteva cuvinte despre cel mai recent roman al lui Stelian Țurlea, mi-am dat seama că mă aflu lângă o carte pe care o voi aprecia mult și care, în același timp, mă va relaxa între două lecturi mai grele. Un roman polițist, amplasat într-o lume reală profund românească, undeva la granița dintre politică și monden (unde recunoaștem personaje, suntem indignați de ele sau le simpatizăm, trăim încă într-un trecut comunist sau doar care are doar repercusiuni importante în viața personajelor).
Stelian Țurlea nu lasă timp interpretărilor (cartea are doar, din păcate, puțin peste 160 de pagini) și ne dezvăluie, într-un prolog scurt, în ce lume ne vom scălda câteva ore: Emil Sorescu, un scriitor celebru, participant asiduu la viața socială mondenă a Bucureștilor, dornic de a-și cultiva cu frenezie propriul cult al personalități (dar care ascunde ceva secrete de pe vremea comuniștilor, pe când era un ”securist” important), a murit în noaptea de 5 spre 6 decembrie 2011, fără să se cunoască dacă este sinucidere sau asasinat, fără să aibă cu adevărat dușmani veritabili, fără să se afle într-un punct al vieții în care să existe un temei pentru o moarte suspectă, violentă.
De altfel, polițistul incorigibil ce se va ocupa de caz, Victor Stamate, un vulpoi bătrân, dar aflat la rândul său în anonimat de ceva vreme și având propriile tare profesionale și personale, gândește încă de la preluarea anchetei: ”Și, totuși, de ce s-ar sinucide un om în plină glorie? Care are tot ce-și dorește? Că e singur? Că n-are o femeie care să-l cicălească? E bolnav incurabil și lumea nu știe? E șantajat? Nu mai are ce scrie și vrea să dispară în triumf? Îl urmărește vreun necaz nerezolvat de demult? Și-a pierdut mințile, cum li se întâmplă unora când se satură de prea mult bine?”
Pentru a desluși misterul, Stelian Țurlea construiește un altfel de roman polițist: nu urmărește desfășurarea anchetei sau nu își desfășoară acțiunea în jurul făptuitorului, dacă acesta există, ci fiecare personaj amestecat în poveste își spune propria versiune a zilei morții, precum și a zilelor ce urmează, la persoana întâi, lăsându-ne pe noi, cititorii, să ne imaginăm adevărata cauză a morții. De la servitoarea amabilă la ziarista băgăreață, de la polițistul corect la procurorul dornic de ”rețineri”, de la protejatul maestrului la profesoara îndrăgostită, de la scriitorul de aceeași vârstă, invidios pe succesul ”prietenului” său la copilul din flori, pare că fiecare personaj are rostul său în poveste și deține o cheie care va ajuta la lămurirea misterului.
Emil Sorescu nu era un om iubit, ci mai mult un om temut pentru ceea ce făcuse în trecutul comunist, o persoană admirată acum pentru realizările din literatură. Temut și apreciat, admirat și deopotrivă deținător al unor secrete importante, moartea sa pare a fi fost chiar dezirabilă atunci când a dezvăluit că scrie ”cartea vieții sale”, cea în care va aduce în prim-plan (și, se pare, direct în oprobriul publicului) pe foștii lucrători ai Securității, cei care au ajuns, după 1989, direct pe funcții importante și care conduc România chiar și după prăbușirea comunismului. Ileana Caragea, ziarista ce caută fără frică prin gunoaiele politicii subterane, gândește: ”Poliția înclina să creadă că s-a sinucis, dar nici eu și nici cerberul numit Victor Stamate nu credem asta. Ar fi absurd din partea unui om de o vitalitate uimitoare și care declarase că tot ce-și dorește mai mult e să-și termine și publice cartea la care lucra. Era convins că o să stârnească un uragan. Voia să-l stârnească. Nu-mi vorbise numai mie despre carte, spusese multora, orașul voia în așteptare. Nu-mi fusese greu să aflu că lumea știa că pregătește o bombă, doar că nimeni nu știa ce fel de bombă. De ce o făcuse? Să-i sfideze pe toți? Din orgoliu? Îi plăceau jocurile periculoase? Toată viața acționase la limită, provocând destinul. Era în glorie și s-a apucat să-l critice pe Marele Conducător, sfidând pușcăria și moartea. Câștigase. S-a schimbat regimul și a fost primul care a mărturisit public că a lucrat pentru Securitate. În loc de oprobriu, a fost admirat. Ce urmărea de astă dată? De ce am căzut eu în plasa lui? Sau a lor?”
Există fragmente ale cărții care discută, cu evident talent, despre condiția scriitorului în această ”realitate românească”. Iată doar un singur exemplu din una din discuțiile între Radu Bazilescu, autorul cu o singură capodoperă, din tinerețe, care a rămas în memoria cititorilor de peste patruzeci de ani, și ”mortul” Emil Sorescu, scriitorul căruia îi apare în fiecare an un nou roman de succes: ”Asta e problema cu scriitorii care fac presă: vor să schimbe și lumea, spusese Emil Sorescu. Scriitorul trebuie să-și vadă de creația lui, nu să administreze ori să conducă. Și să fie lăsat. E aiurea să se transforme în lider de opinie.”
Dacă romanul polițist este plin de suspans și adevăratul criminal s-a ”plimbat”, în imaginația mea, de la un personaj la altul, am apreciat la Stelian Țurlea amplasarea acțiunii în realitatea românească, în perioada de tranziție eternă de la infernul comunist la democrația capitalistă, de la foștii torționari securiști la noua aristocrație îmbogățită, cea care provine de fapt din fosta clasă a nomenclaturiștilor din perioada anterioară. Nu putea exista o amplasare mai fericită într-un roman polițist românesc de calitate!
1 comment