”Vidra care voia să știe tot”, de Jill Tomlinson
Editura Nemi, București, 2017
Ilustrații de Paul Howard
Traducere din limba engleză de Marilena Iovu
Nu cunoaștem aproape nimic despre vidrele de mare, dar este important că, odată cu această carte, aflăm ceva mai mult despre ele și despre habitatul lor: sunt animale care trăiesc aproape exclusiv în apă, care au fost vânate mult timp de oameni pentru blana lor, dar acum sunt protejate, care mănâncă pește, moluște și alte vietăți ale apei. În plus, din cartea lui Jill Tomlinson, aflăm că sunt curioase și prietenoase și nu se tem de om, deși poate ar trebui.
Eroina noastră este Patty, un pui de vidră foarte curios, cea care își întreabă în fiecare moment părinții, prietenii sau bătrânii micii lor comunități despre ceea ce se întâmplă în jurul ei. Ea caută răspunsuri despre rechini, despre moluște, despre oameni sau despre hrana de zi cu zi, de ce sunt ele numite vidre de mare sau cum apar algele de mare din care sunt construite locuințele lor temporare. Este drăgălașă, dar în același timp, pentru prietenii ei, se poate dovedi un chin, un animal stresant (de altfel, prietenul ei, Bobby, îi spune la un moment dat: ”Ori nu știi ce întrebări să pui, ori nu asculți niciodată răspunsurile!”).
Apetența ei pentru întrebări și răspunsuri se dovedesc însă, la final, izbăvitoare, pentru că dorința de a întreba duce spre o aplecare spre învățătură provenită din experiența celorlalți, așa că, după ce ea și prietenii ei sunt capturați de oameni, ceea ce a învățat o duce spre postura de a le îndruma pe vidrele, adulte sau nu, și de a-i conduce spre noua lor comunitate.
Cartea lui Jill Tomlinson este o poveste plină de învățături și plină de duioșie. Cei mici se vor atașa de Patty și Bobby, mai ales că vidrele, cel puțin ca aspect, sunt drăgălașe și niște făpturi pe care nu le cunoaștem decât din cărți, iar Patty este la fel de curioasă ca un copil mic. Sfârșitul nu este un obișnuit happy-end, ci doar o cale spre transformare și spre evoluție și m-am bucurat că până și oamenii sunt zugrăviți fără resentimente, ca persoane care iubesc animalele, nu le vânează, nu le lovesc, ci le hrănesc și le caută adăposturi pentru supraviețuire.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemi.
”Găina care nu voia să renunțe”, de Jill Tomlinson
Editura Nemi, București, 2017
Ilustrații de Paul Howard
Traducere din limba engleză de Marilena Iovu
Nici a doua carte a seriei pe care am citit-o nu se îndepărtează de această aromă a duioșiei. Aici, așa cum spune și titlul, personajul principal este o găinușă porumbacă, un animal foarte hotărât și perseverent, care nu renunță niciodată la ceea ce își propune. Astfel, în primul rând, Sanda (căci acesta este numele ei) vrea să vadă ”puișorii mătușii din Fundătura Mare”. Nu este un drum scurt, mai ales pentru o găină, așa că utilizează mai multe mijloace de transport pentru a ajunge acolo: mașina de gunoi, mașina de pompieri, o mașină ce nivela asfaltul, un scuter.
Numai că, văzând această înșiruire de mașini, ne dăm seama că drumul nu este nici ușor de parcurs, nici ușor de suportat. După câteva zile petrecute în astfel de mijloace de transport nepotrivite, există și ceva învățăminte:
”Există și o parte bună în toate astea: acum știu în ce să nu mă mai urc, ceea ce este un lucru foarte folositor.” (pag. 32)
Norocul ei este că oamenii care le conduc sunt, în majoritatea lor, cumsecade și ajunge cu mici peripeții înapoi acasă. Poate de ajutor sunt și cadourile pe care le lasă în urma ei oamenilor cumsecade, respectiv ouă proaspete, gata să fie mâncate la prânz sau cină (și, eu profanul, am ajuns în fața următoarei întrebări: Oare cum fac găinile ouă, că nu era niciun cocoș prin preajmă?). Sanda nu se lasă și, până la urmă, își îndeplinește prima dorință și ajunge la mătușă și puișorii ei făcând autostopul. Dar apoi vine o nouă provocare: ar vrea să facă și ea puișorii ei, așa că se pune pe clocit, prilej pentru noi aventuri, schimbări de situație, după ce stăpânii îi fură ouăle de sub ea în fiecare zi.
Dincolo de peripeții și de frumusețea poveștii, ce te face și mai apropiat de animale, cartea m-a făcut curios dacă Sanda chiar se numește așa în engleză; în plus, numele satelor sunt la fel de potrivite în limba română (sau ale mieilor Crețu și Linsu). Din această dilemă, poate, nu voi ieși niciodată, dar măcar în acest fel voi recunoaște meritele traducerii acestui volum, dar și a întregii serii. Și nu-s numai aceste două cărți, pe care eu vi le-am prezentat pe scurt. În aceeași colecție, am mai apărut sau mai urmează să apară ”Bufnița care se temea de întuneric”, ”Gorila care voia să se facă mare”, ”Pinguinul care voia să afle mai multe” și ”Pisicuța care nu voia să renunțe”. Copilul vostru va iubi și mai mult animalele după ce vor citi (sau le veți citi) aceste cărți.
