”Manșonica”, de Dumitru Gâtlan-Peța
Ilustrațiile: Marius Nistor
Editura Tipoalex, 2017
Literatura pentru copii este populată din belșug cu personaje înzestrate cu puteri supranaturale: zâne, vrăjitori, zmei, spiriduși… Există însă și cărți care nu se conformează acestei rețete de succes și mizează pe istorisirea unor întâmplări cât se poate de reale. Este cazul recent apărutei “Manșonica”, alcătuită din povestiri ordonate cronologic, care, pe măsură ce sunt parcurse, se transformă dintr-un atașant portret în mișcare al unei cățelușe într-un mic bildungsroman. Dinamica relației speciale copil-cățel se situează tot timpul în prim-plan, chiar dacă la peripețiile care o marchează – și prin intermediul cărora cele două personaje descoperă împreună lumea, cu regulile, bucuriile, durerile, frământările și primejdiile ei – participă episodic și alți oameni și animale.
“Manșonica” – o carte foarte potrivită pentru copiii care abia au învățat să citească, dar și pentru cei ceva mai mici, cărora le poate fi lecturată de către părinți ori bunici – se plasează în siajul “Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă. Sunt relatate cu o simplitate dezarmantă evenimente reale din copilăria autorului, unele aparent banale, dar care îi conferă textului o doză mare de autenticitate și au totodată darul de a stârni interesul copiilor. Chiar și al celor care cresc la oraș și sunt mari experți în arta manevrării tabletei și a navigării pe internet! Este drept că s-ar putea ca un cuvânt precum grajd să nu le spună nimic, întrucât caii-putere se odihnesc în garaje, nu în grajduri… Tocmai pentru acești copii “Manșonica” conține și câteva note de subsol – o prezență mai puțin obișnuită în cărțile pentru cei mici.
Această carte poate fi poarta prin care să pătrundă și Manșonica în galeria cățeilor simpatici din literatura românească pentru copii, dintre care cei mai celebri sunt sadovenianul Patrocle, care o însoțea pe Lizuca prin “dumbrava minunată”, și arghezianul Zdreanță, “cel cu ochii de faianță”. Deși probabil că mult mai faimoși în rândul copiilor sunt patrupezii din desenele animate, precum Pluto ori Scooby Doo, dacă nu cumva și aceștia au fost deja puși la colț de urmașii lor din producțiile mai recente, cu care eu unul nu prea mai sunt la curent…
Merită remarcate și ilustrațiile simpatice care nu doar acompaniază textul, ci îl completează de minune, oferind chip și culoare personajelor cărții. Iar Manșonica, de pildă, îmi aduce aminte de Săgeată, credinciosul cățel al lui Oblio dintr-un desen animat pe care l-am îndrăgit tare mult. Fac ce fac și revin la desenele animate, chiar dacă acestea sunt rivalele cărților în bătălia aprigă dusă pentru atenția copiilor!
În concluzie, “Manșonica” merită din plin să ajungă la cei mici pentru ca imaginația lor să poată zburda alături de personajul canin al cărui nume dă titlul cărții. Și poate că unii dintre copiii care se vor bucura să citească sau să asculte povestirile strânse în paginile acestei cărție vor primi cândva în dar o cățelușă pe care o vor boteza Manșonica…
