”Poezia”, de Mircea Cărtărescu
Editura Humanitas, București, 2015, 784 p.
Prima parte aici, a doua parte aici.
III.
Din anii 1980 până astăzi lumea s-a schimbat; cei cunoscuți în primul rând ca poeți sau prozatori și-au descoperit alte vocații; alții au rămas ce au fost. Mulți au dispărut: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Alexandru Mușina, Ioan Lăcustă, Ion Dumitriu, Dan Goanță. Alții, s-au schimbat, rămând aceeași: poetul și criticul Ion Bogdan Lefter a devenit criticul, eseistul și comentatorul politic de astăzi; poetul Emil Hurezeanu a devenit un cunoscut jurnalist și, iată, ambasador; Adina Kenereș, editoare și galeristă; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog și profesor; Bogdan Ghiu, traductolog, eseist; Romulus Bucur, profesor de literatură; Cristian Teodorescu, comentator politic. Alte nume din poezia lui Cărtărescu au avut traiectorii diferite, de la Nicolae Manolescu („dom’ Nichi”) la Vladimir Tismăneanu sau chiar Gabriela Adameșteanu, enumerându-i și pe Magda Cârneci, Ioan Buduca, Liviu Ioan Stoiciu, George Cușnarencu.
Personaje și autori în același timp, așa cum Mircea Cărtărescu, de la primul său volum, s-a transformat dintr-un autor într-un personaj, pentru a relua acest joc și în faimoasele sale pagini de proză. Poezia lui Cărtărescu este astfel un volum despre o generație, dar și un volum despre prietenie, cu multe volute și continuări în scriitura asumat diaristică.
receptări
Poezia lui Mircea Cărtărescu a fost receptată dificil de latura oficială a regimului; poetul e întâmpinat de Săptămâna cu acuzația de plagiat (după Laurence Sterne!), încă de la volumul Faruri, vitrine, fotografii (1980) – acuzație reiterată în prezent pe culoare asemănătoare vechii Securități, ceea ce arată subversivitatea poeziei, potențialul ei distructiv pentru „dublu-gândire”, obicei frecvent și în spațiul contemporan, nu doar în anii 1980, laolaltă cu lipsa de cultură a „acuzatorilor”.
Un al doilea obstacol este eticheta de evazionism: poetul descrie, în anii 1980, un București adesea „fantastic”, cu magazine (cofetării – de pildă, în „Garofița” din Totul sau cu măcelării) în care exista un festival al abundenței, nedemn de imaginile de penurie ale epocii pe care le-a înregistrat istoria. Dar în poezie își au loc și imagini ale dezolării: „sardele-n ulei albaneze”, visele peștilor congelați ce invadează Bucureștiul (un slogan publicitar al epocii era: „Nici o masă fără pește”, în condițiile în care în magazine existau aproape numai piramide cu conserve de pește); alte clișee din limbajul epocii, militaroid sau pseudocivic, sunt prezențe continue în poemele din primele volume („acum sunt singur și noroit ca un excavator / și aș vrea să dezrădăcinez o ființă, un zid cu igrasie, de baie”, în „Mangafaua”, Poeme de amor).
Replica poetului nu s-a lăsat așteptată, atât în primul caz (cu o luare publică de poziție, cu implicarea altor condeie), cât și în al doilea, al evazionismului. Poemul „Către Mihai Viteazul” din volumul Nimic este spune: „În ‘74, la banchetul de după bac / Radu (înțolit la costum alb ca un chelner): «Bă, noi suntem! ce Dinescu, / ce Dan Verona (era bine cotat pe atunci), ce Tudoran? / Noi suntem, fratele meu!» și scriam în draci / și-n câțiva ani am publicat și am apărut la TV, și s-a scris despre noi, despre mine. / Ce sunt? Ce suntem acum?/ și dobitocul de X, «o rudă sau un frate» / vorbește de evazionism / și de fapt totul e… / nu, nici măcar trist, – tristuț, / micuț, prostuț: cultura lui pește, poezia somnului de după-amiază…”
Semnificativ rămâne verdictul lui Nicolae Manolescu: Faruri, vitrine, fotografii este „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, iar Mircea Cărtărescu „unul dintre rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului XX și din primele ale secolului XXI”. Firește, în poezie criticului i se dă cuvântul într-un cadru propice: „dom’ nichi, la berlin (eu și traian / ascultându-l cu votcile-n față): «asta e ca și cu femeile: când vezi una pe stradă / cu dunga ciorapului puțin într-o parte / îți dai seama că tipa e abordabilă. / corectitudinea perfectă inhibă, și la femei / și în operele de artă»” („Femeile”, Nimic).
O mică parte din opera lui Cărtărescu, Poezia are avantajul de a fi prima, din punct de vedere cronologic; conține astfel o serie de motive, chipuri, întâlniri care sunt caracteristice pentru epocă, mai mult decât pentru scriitor.
Schimbările pe care le-a produs poetul în limbajul poetic al epocii, împreună cu volumele celorlalți autori ai Aerului cu diamante sau Cinci (1,2,3 sau…, Ninsoarea electrică, Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Cântece de trecut strada, La cea mai înaltă ficțiune, Globul de cristal, Un război de o sută de ani, Strada Castelui 104, Budila-Express), au eliberat poezia din zodia simbolismului abstract, al „neomodernismului”, principal motor al evadării dintr-o realitate socială dureroasă. Revoluția nu s-a limitat, firește, la anii 1980 (Budila-Express, menționat mai sus, apare în 1995), optzecismul sau postmodernismul deschizând definitiv drumul experimentelor actuale.
