„Un loc îndepărtat, numai al lor”, de Cosmin Perța
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză, Iași, 2025
Cu proza lui Cosmin Perța m-am întâlnit mai rar decât cu poezia sa, totuși, în privința singurului roman de-ale sale pe care l-am citit până la cel despre care urmează să vorbim, Un loc îndepărtat numai al lor, pot spune că nu anunța o astfel de scriitură. Am descoperit de data aceasta o carte care m-a surprins înainte de toate prin tematică. Un loc îndepărtat numai al lor, cel mai recent roman al lui Cosmin Perța, nu este o lectură ușoară, dar am considerat-o necesară, urmărind îndeaproape tot ce are semnătura lui. M-a fascinat modul în care autorul explorează fragilitatea ființei umane, insinuarea subtilă a răului în viața de zi cu zi și căutarea neobosită a sensului într-o lume care pare să se devoreze, asemenea lui Uroboros.
Un loc îndepărtat, numai al lor urmărește destinele a patru personaje cu vieți marcate de un trecut complicat și de conflicte interioare. Adrian, un corporatist cu un mod de gândire neobișnuit; Cristi, fost membru al mafiei siciliene, retras din activitate. Maria, casieră la supermarket și fiica unui politician corupt. Radu, profesor universitar măcinat de sentimentul ratării. Pe măsură ce acțiunea avansează într-un ritm alert, fiecare personaj se confruntă cu propriile dileme morale și crize existențiale, într-o lume aflată într-un echilibru fragil, amenințată de corupție, violență și o autodistrugere aproape inevitabilă. Prin evenimentele violențe, pline de tensiune și de decizii care reflectă lupta dintre bine și rău, romanul explorează fragilitatea ființei umane, căutarea sensului și lupta cu propriile limite, într-un peisaj social tot mai dezolant și haotic.
Am apreciat stilul abordat de autor, în care se mizează pe forța cuvintelor simple, accesibile, prin intermediul cărora reușește să creeze imagini memorabile. Aceeași strategie a simplității se regăsește și în construcția acțiunii, urmărim personajele în mediul lor firesc, pentru ca mai apoi să fim purtați împreună cu ele într-un univers unde se împlinesc unele dintre cele mai incredibile lucruri. Cu toate acestea nu aș vrea să induc cititorii în eroare, consider că romanul este scris în primul rând de un poet, tocmai de aceea, simplitatea evenimentelor cotidiene capătă o dimensiune poetică:
„Părul mi se desfășoară de pe lângă corp ca mantie, ca aripile unui corb deschizÂndu-se se desfășoară părul de pe mine când mă ridic brusc din pat. La TV e JohnNY Cash, mă spăl pe față, îmbrac un halat alb și cobor la micul-dejun. Beau ceai verde și mănânc niște icre. Mă forțez. Mâncarea nu are gust. Icrele mi se sparg între dinți cu zgomot metalic, nelăsând nicio savoare, nicio senzație care să-mi scuture papilele. Toată mâncarea are deja gust de lături.”, p. 93
Și dacă pasajul ăsta nu vă duce cu gândul la una dintre cele mai des întâlnite teme din poezia contemporană română, experiența cotidiană angoasantă, acel banal resimțit ca grotesc sau absurd sau rutina sufocantă care face ca totul să își piardă sensul, transformând cotidianul în cea mai periculoasă formă de alienare, atunci ar trebui să vorbim despre imagini ca „inima ca o pisică aruncată”, „sunt în mijlocul lumii și privesc cu furie lumina ce a mai rămas”, „îmi aud bătăile inimii și înțeleg că ăsta este sunetul meu” etc. Toate aceste elemente se regăsesc în pasaje de tip intermezzo, inserate între secvențele narative ale romanului. Fiecare dintre ele conturează o poveste abstractă distinctă, prin care se insinuează un al doilea sens al acțiunii și al elementelor din stratul principal al narațiunii.
Personajele romanului nu sunt construite pe baza unor tipologii clasice, dar nici ca figuri simbolice rigide, ci mai degrabă ca întruchipări ale unor trăiri umane complexe, ale unor falii existențiale care ne fac fragili și le umani în același timp. Adrian, corporatistul este înzestrat cu un mod de gândire atipic. Acesta pare să fie asemeni unei antene sensibile la distorsiunile realității, întruchipat ca un individ în care luciditatea se întâlnește cu finitul. Cristi, un fost mafiot sicilian retras din activitate, duce cu sine povara trecutului, dar și o melancolie molipsitoare aproape. Maria, casieră într-un supermarket, fiica unui ministru corupt, este poate personajul plin de cele mai multe contradicții. Prinsă între două lumi, căutând un sens într-o realitate care nu-i oferă repere stabile. Radu, profesorul ratat, închide acest cerc al căutării cu o luciditate amară și cu o conștiință a eșecului care devine aproape cathartică.
Fiecare dintre aceste personaje este în mișcare, nu atât fizică, cât mai ales psihologică, se transformă în ritmul propriei crize, iar alegerile lor nu urmează o logică previzibilă, ci reflectă complexitatea și haosul lumii interioare. Chiar dacă pot părea, la o primă vedere, personaje ușor de etichetat, marginali, ratați, figuri periferice, în realitate ele funcționează asemenea unor oglinzi în care cititorul poate surprinde propriile fisuri, frici sau neîmpliniri. Nu sunt personaje simpatice, prin ele nu se idealizează neapărat natura omului, dar tocmai prin opacitatea lor, prin contradicțiile și zbaterile interioare, reușesc să ne stârnească empatia și să ne invite la reflecție. În final, personajele nu oferă răspunsuri, ci ne conduc către interogații esențiale asupra libertății, responsabilității și fragilității puterii noastre într-o lume în prag de colapsare.
Celor cu ceva mai multă răbdare romanul se lasă descoperit în adevărata lui formă, de meditație lucidă asupra nefericirii și libertății. Nefericirea, în sensul ei existențial, nu apare doar ca o reacție la realitatea exterioară, ci ca o condiție intrinsecă umană, amplificată de incapacitatea personajelor de a se regăsi în propriile vieți. Fiecare dintre ele poartă cu sine o formă de cădere, o fisură care le îndepărtează de orice formă stabilă de sens. Și totuși, în acest peisaj afectiv apăsător, apare un tip paradoxal de libertate, de a nu mai căuta un sens impus din exterior, mai degrabă de a reinventa noțiunea de libertate prin prisma eșecurilor sau a pierderilor. Este o libertate care nu alină, de cele mai multe ori distructivă, dar care remodelează individul în raport cu propria vulnerabilitate. Romanul sugerează că în absența promisiunii salvării, tocmai acceptarea inutilității poate deveni eliberatoare.
