Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Alaska: singur în sălbăticie”, de Dave Metz, apărut de curând în cadrul Colecției Hexagon-Carte de călătorie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Un specialist în supravieţuirea în sălbăticie porneşte în cea mai îndrăzneaţă expediţie a vieţii lui: însoţit doar de doi cîini, va parcurge aproape 1.000 de kilometri pe schiuri prin Alaska, traversînd lanţul muntos Brooks. Va avea la dispoziţie un GPS şi un telefon prin satelit, îşi va transporta singur proviziile şi va ţine un jurnal zilnic. Alături de terierii Jimmy şi Will, Dave Metz străbate vaste întinderi de tundră şi ţinuturi acoperite de păduri, trece rîuri îngheţate şi creste înzăpezite. Pe lîngă pericolul reprezentat de urşi şi de haitele de lupi, va avea de înfruntat foamea, epuizarea şi frigul Nordului. Mai important însă decît performanţa, susţine el, este că a putut să admire frumuseţea nealterată a naturii sălbatice şi să se simtă pe deplin liber.
Fragment în avanpremieră:
Noatak, frontiera abandonată
15 mai 2007 – la 228 de kilometri de Anaktuvuk Pass
E prima dimineaţă caldă de până acum. Ies din cort fără să tremur şi fără să mă doară mâinile din cauza frigului. Se aud păsărelele ciripind. Măcălendrii îşi fac şi ei apariţia, exact ca în Oregon într‑o zi caldă de iarnă. Vântul nu bate deloc, iar soarele care străluceşte peste acest ţinut mă încălzeşte şi îmi dă speranţă.
Îmi scot lucrurile din cort şi le întind pe jos să le aerisesc. Strâng totul fără să mă grăbesc, oprindu‑mă din când în când pentru a admira priveliştea. O iau în direcţia râului, printre sălcii. Ţin crengile cu mâna pentru ca să nu mă lovească peste faţă. Câinii sunt legaţi, însă zgarda e suficient de largă încât să poată ieşi din ea dacă e nevoie. Când ajung pe malul râului mă uit în toate direcţiile înainte de a ieşi încet dintre sălcii. Acesta e momentul din zi în care poţi da nas în nas cu un urs – dimineaţa devreme, după ce ai stat liniştit toată noaptea şi mirosul tău nu s‑a răspândit prin împrejurimi. Urşii de obicei te simt şi îţi ocolesc tabăra, însă uneori, când coboară pe râu, se întâmplă să nu‑ţi detecteze mirosul. Nu se aşteaptă să întâlnească oameni prin preajmă. De data asta nu văd niciun urs. Spăl tigaia pe care am folosit‑o la micul dejun şi mă aşez pe mal să privesc râul Igning. E mărginit de munţi de o parte şi de alta şi curge şerpuitor dinspre sud. Ai putea să‑ţi petreci săptămâni întregi explorând pâraiele din preajmă şi izvoarele râului, şi tot ar mai fi lucruri de văzut. Sunt foarte multe râuri mici ca acesta, îndepărtate şi neexplorate de oameni. Dacă nu ai mai văzut niciodată un astfel de loc, e greu să ţi‑l imaginezi. Văd râul Igning pe o distanţă de aproape 3 kilometri. Se pierde în depărtare, ascuns printre sălcii şi acoperit de pietrişuri, până când nu mai văd decât lunca. Valea se îngustează tot mai mult şi coteşte uşor la dreapta, trecând pe lângă un şir de trei‑patru munţi înzăpeziţi. Între munţi se află câte o depresiune prin care se deschide o trecătoare stâncoasă ce duce spre o zonă pe care nu o ştiu decât dacă mă uit pe hartă. Reuşesc să văd valea pe o distanţă de aproape 25 de kilometri, după care coteşte în spatele altor munţi înzăpeziţi, apropiindu‑se de izvoare şi dispărând în zare. Cred că spre sfârşitul anului, după ce se topeşte aproape toată zăpada, poţi străbate cumpăna apelor pentru a ajunge la izvoarele râului următor, îndreptându‑te apoi spre sud.
După ce îmi strâng lucrurile, pun rucsacurile în spatele câinilor şi îi leg de mine. Nu mai vreau să mă alerge atât de mult; trebuie să‑şi economisească o parte din energie şi să o folosească pentru a continua drumul.
După ce ridic tabăra de pe râul Igning, o haită de lupi apare ca din senin. Imediat câinii încep să latre, trezindu‑mă din visare. Merg adâncit în gânduri şi mă uit în jos. La început cred că sunt nişte reni, însă văd imediat că mai mulţi lupi se îndreaptă spre noi. Se apropie dintr‑o parte. Urcă încet dealul pe care mă aflu şi îmi dau seama cât de puternici sunt. Se răspândesc în jurul meu şi realizez că sunt la mila lor. Înaintează în linişte, fără grabă, şi se uită unul la altul aproape din minut în minut, ca şi cum ar stabili ce să facă: să ne atace, să ne observe sau să plece. Cred că sunt atraşi de câini. Mă grăbesc să‑mi iau puşca; e legată sub prelata cortului, deasupra rucsacului. Lupii sunt atât de aproape de noi, încât ne‑ar putea sfâşia în câteva secunde, în momentul în care nu m‑aş uita la ei pentru a‑mi lua puşca. Din fericire, se opresc la treizeci de metri de noi. Câinii latră ca scoşi din minţi, încercând să se năpustească asupra lupilor. Abia îi mai pot ţine. Opriţi din avansarea lor de câinii înnebuniţi, lupii stau nemişcaţi, ca şi cum nimic nu‑i poate speria sau răni. Dacă nu aş avea puşca şi s‑ar hotărî să atace, ne‑ar putea omorî oricând. Sunt mari, ca nişte câini Saint‑Bernard vânjoşi, dar mai rapizi şi mai inteligenţi. Dacă Jimmy şi Will ar scăpa din lesă, probabil ar intra în ghearele lor, fără să‑i pot apăra. Nu cred că aş reuşi să ajung la ei în timp util dacă s‑ar lua după lupi şi s‑ar îndepărta de mine. Dintre câini, cei de talie mare din rasa Airedale au probabil cele mai multe şanse de a supravieţui în faţa unui lup. Totuşi nu sunt la fel de puternici ca lupii, aşa încât am noroc că astăzi Jimmy şi Will sunt în lesă. Faptul că au alergat întruna în zilele anterioare s‑a dovedit a fi un lucru bun, pentru că azi am fost nevoit să‑i leg. Un bătrân din Fairbanks mi‑a povestit despre un Airedale care s‑a luptat odată cu un lup. „Rezista destul de bine”, mi‑a spus cu nepăsare. „Era aproape la fel de rapid şi de agil ca lupul.” „A supravieţuit?”, l‑am întrebat, interesat de ce urma să‑mi povestească în continuare. „Nu, a murit. L‑a omorât lupul”, mi‑a spus cu indiferenţă. „O, ce păcat”, i‑am zis. „Vezi tu, câinii din rasa Airedale sunt neînfricaţi şi foarte puternici, dar lupii sunt, cum să zic, nişte profesionişti. Ei ucid ca să trăiască. Câinii nu au nicio şansă când lupta e unu la unu, nici măcar cei din rasa Airedale”, mi‑a explicat el.
Dacă Jimmy şi Will scapă de lângă mine, probabil vor fi omorâţi de cei nouă lupi care se apropie de ei din toate părţile. Îi ţin strâns cu toată puterea şi mă apropii de Will ca să‑l apuc de cap şi să mai diminuez forţa cu care trage de lesă. Încerc să‑i blochez vederea ca să se mai calmeze. Will e mai agresiv decât Jimmy, deşi Jimmy cântăreşte cu două kilograme mai mult şi probabil e mai puternic. Jimmy e aţâţat de agresivitatea lui Will, aşa încât, dacă reuşesc să‑l liniştesc pe Will, Jimmy se va calma şi el. Will nu va ceda în faţa lupilor până când aceştia nu‑l vor omorî. Acesta e caracterul unui terier Airedale.
După ce ne studiază câteva minute, lupii pleacă pe rând, împrăştiindu‑se asemenea unei patrule şi îndreptându‑se agale spre râul Igning. Îi văd cum se opresc după vreo sută de metri pentru a inspecta locul unde mi‑am ridicat tabăra. Apoi traversează râul şi merg în susul apei, îndreptându‑se spre trecătoare. Îi privesc cum se îndepărtează. La început sunt ca nişte puncte argintii, după care nu‑i mai văd deloc. Îşi cunosc destinaţia şi înaintează spre acel loc fără să se grăbească.
