Bucătăria de vară (proză de Marian Ilea)

Obţinuseră aprobarea domnului Jancovici Pogan. Puteau construi bucătăria de vară. Lipită de cămăruţa lui Wilhelm Korodi – familistul. Cu intrare separată. Din lemn de brad. Căptuşită cu catran. Izolată cu bitum.

„Sunt de acord, domnule funcţionar”, zise cu dispreţ domnul Jancovici. „Te-ai fi putut gândi mai din timp. Vin vremuri grele pentru dumneata. O respect prea mult pe doamna Talia. Aşa că aprob. Sunt necesari cei patru metri pătraţi, pentru fiertură şi scutece. Vreau să înţelegi, domnule Korodi că, fiind pe proprietatea mea, construcţia îmi aparţine. Dumneata o construieşti, o foloseşti, dar ea rămâne în stăpânirea familiei Jancovici.”

„Mulţumesc, domnule Pogan”.

Wilhelm Korodi era fericit. Rezolvase o problemă importantă pentru familie. Talia putea fi mândră. Wilhelm lămurise o chestiune. Câştigase patru metri pătraţi de spaţiu.

„Construcţia se face pe cheltuiala dumitale”, comple­tase domnul Jancovici. „A fost ideea familiei Jancovici? Nu! Cine are astfel de gărgăuni plăteşte! Şi nu-ţi măresc chiria timp de doi ani.”

„Bineînţeles, domnule Jancovici, pe cheltuiala mea şi din fondurile mele personale”.

Doamna Talia Korodi era în luna a şasea. Se umflase la burtă. Se crăcănase la umblătură. Se buhăise la faţă. Îi apăruseră pete. Wilhelm Korodi lucrase la calendarul naşterii pruncului. Fenomenul urma să se petreacă la începutul lui septembrie. Şeful meseriilor orăşeneşti şi co­munale mai avea trei luni de muncă. Lemnarii, dulgherii, fierarii şi tâmplarii orăşeneşti aveau să danseze o vară întreagă. După cum le va cânta Wilhelm Korodi. O reco­mandare pentru centrala de la Budapesta, ori pentru filiala de la Miskolc se va da mult mai greu. O scândură. Un cui. O uşă. O fereastră. Prin septembrie un leagăn. Şi… mai vedem noi. Câteva podele. Şi… Gata. O bucătărie de toată frumuseţea. Patru metri pătraţi. Un funcţionar cu familie se descurcă întotdeauna.

Doamna Talia Korodi se întoarce de la serviciul poş­tal al oraşului. E ora şaptesprezece. Domnul Wilhelm Ko­rodi o aşteaptă cu o cacao cu lapte. Fierbinte. Doamna Ta­lia Korodi îi mulţumeşte domnului Wilhelm Korodi. Domnul Wilhelm Korodi îi spune că a rezolvat problema cu bucă­tăria. Doamna Talia Korodi e mulţumită. În cămăruţa familiei Korodi se lasă întunericul. Doamna Ta­lia Korodi se culcă la perete. Să nu cadă din pat. Dom­nul Wilhelm Korodi se întinde pe marginea dormezei. Doam­na Talia Korodi îi spune noapte bună soţului ei. Domnul Wilhelm Korodi îşi sărută soţia pe obraji. Doamna Talia Korodi adoarme obosită. Domnul Wilhelm Korodi moţăie mul­ţumit. Cei doi sunt o familie fericită. Spre disperarea domnului Jancovici Pogan.

„Cine se mai crede şi amărâtul ăsta de Korodi. Un nimeni. Un nimic. Ce-a realizat în viaţă? Până la cincizeci de ani. Şi chiria şi-a plătit-o cu oarecare întârziere. Şi, poftim! A întemeiat o familie. A distrus-o pe domnişoara Talia Cernariu. Se vede cum o pătrunde oboseala. Singura domnişoară care îţi zâmbea de câte ori treceai pragul poştei orăşeneşti. Gata! S-a dus. Uită-te la Jancovici Pogan. Dintr-o familie cu tradiţie, de o sută cincizeci de ani, în domeniul textilelor. Un om serios. Negustor cu magazin şi cu casă la etaj. Nu un amărât de chiriaş cu locuinţa în curtea găinilor. Jancovici înseamnă ceva. Korodi, nu! Să faci copii când nu ai nimic în proprietate. Dacă mâine, el, Jancovici, se supără sau are o migrenă şi-l pune pe liber pe Wilhelm Korodi, îl aruncă în drumul ţării. Îi scoate aşternuturile pe strada Malinovski. Ce se întâmplă? În viaţă trebuie să fii prevăzător. Chiriaşii n-ar avea dreptul să-şi aducă doamne în case. Să devină proprietari. Să simtă pe umeri jugul responsabilităţii unei afaceri. Să nu doarmă nopţile de grija prăvăliei. Atunci să vezi. Dintr-o amărâtă de simbrie n-ai cum supravieţui”.

Jancovici Pogan a discutat cazul lui Wilhelm Korodi. Seara. Cu Marta Jancovici. Înainte de culcare. În şase de­cembrie, anul trecut, şeful meseriilor orăşeneşti şi co­munale îşi luase în serios meseria de familist. Pe la orele unsprezece ale nopţii. Zgomotele trupului funcţionăresc şi icnetele funcţionarei de la poştă se înteţiseră. Jancovici Pogan şi Marta Pogan ascultau cuminţi. Întinşi în pat. Trecuseră zece minute. Nu se lăsase liniştea. Să nu poţi adormi din cauza unor chiriaşi. Jancovici Pogan îşi spu­sese că-l va atenţiona pe Wilhelm Korodi. În dimineaţa următoare. Îl apucă dorinţa. Brusc. Şi-o imagină pe doam­na Talia Korodi goală, cu picioarele ridicate înspre tavan. Icnind. Zbătându-se. Se văzu pe El, Jancovici Pogan, stăpânind situaţia. Calmând-o să se liniştească. Să înceapă iar. Cu mişcări uşoare. În sus. În jos. Cu unduiri tandre. Cu mângâieri posesive. Îl cuprinse ciuda. O strânse în bra­ţe pe Marta Jancovici. Îi rupse cămaşa de noapte cu dan­te­luţe. O penetră cu nesaţ. Scurt. Şi gata! Se trânti între per­ne şi adormi. La câteva săptămâni se petrecuse pocinogul. În dimineaţa de cinci decembrie, Marta îi spuse: „Ieri noapte nu m-ai ferit, Pogan, şi eram în pe­rioada bună”. Nu luase în seamă avertismentul. Şi poftim. Burta Martei se umfla o dată cu burta chiriaşei. „O să naşteţi în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră”, îi şoptea Jancovici Pogan doamnei Marta Pogan. I se părea umilitor. Să faci un copil care are avere, care trebuie să ducă mai departe tradiţia unei fami­lii, la îndemnul unui chiriaş amărât care n-are nici măcar o bucătărie.

Dacă o să construiască bucătăria îl va îmbogăţi pe Jancovici. Dacă va aduce scândură, cuie, podele, ferestre şi uşă, toate vor fi în proprietatea lui Jancovici. Wilhelm Korodi nu va avea nimic. Copilul lui Wilhelm Korodi se va naşte sărac. Un funcţionar, cu o vechime de douăzeci şi cinci de ani pe post, nu-şi putea permite să lucreze pentru un negustor de textile. Wilhelm Korodi îşi punea aceste întrebări în fiecare zi. Trecuse luna iunie. Erau la sfârşitul lui iulie. Încă nu se apucase de treabă. Prin august se hotărâse. Nu va face bucătăria. Va comanda un leagăn din lemn de stejar. Cu legănătoare de sfoară. Îşi va pune moştenitorul în el. I-l va da în stăpânire. Fără ca Jancovici negustorul să-i poată spune: „Ai avut ideea, l-ai construit, dar rămâne în stăpânirea familiei Jancovici”. Wilhelm Korodi începea să-şi dorească: o casă a lui, o curte care să-i aparţină, o livadă personală prin care să-şi plimbe odrasla.

„N-ai prea pus osul, domnule funcţionar”, îi spunea Jancovici Pogan. În fiecare după-amiază. De câte ori funcţionarul venea acasă. „Nu te prea descurci. Să nu uiţi că eu am fost de acord”.

Se apropia ziua. În patru septembrie, doamna Talia Korodi îşi făcuse bagajul. Se aşezase pe scaun. Cu mâinile în poală. Aştepta. În noaptea de patru spre cinci septem­brie se internase la secţia de naşteri a spitalului orăşenesc. Împărţea salonul cu doamna Marta Pogan. În cinci sep­tembrie, la orele cinci patruzeci şi patru ale dimineţii s-au născut: Lutz Korodi şi Jan Jancovici.

Îşi creşteau copilul după cele mai noi metode publi­cate, cu dărnicie, de cotidianul Budapest Hirlap. Îl bo­tezaseră Lutz deoarece steaua cea mai luminoasă de pe cerul oraşului era Luţeafărul, cum îi plăcea domnului Wilhelm să-i spună. Venise ca un mesager. Era luminos. Semăna la păr cu culoarea Luţeafărului. L-au botezat Lutz. Uitând să-l taie împrejur.

De cum începuse să umble de-a buşilea, alimentul de bază fusese făina Kefeke. Cel mai bun „nutrément” – pentru băieţii sănătoşi sau pentru cei care suferă de stomac. Făina Kefeke dezvolta, deosebit de bine, trupul lui Lutz Korodi. Nu-i provoca suferinţe la mistuire.

Jan Jancovici şi Lutz Korodi se întâlneau, în fiecare după-amiază, în curte. Se jucau. Se trăgeau de păr. Se hlizeau unul la altul. Acest lucru îl supăra foarte tare pe domnul negustor Jancovici Pogan. Negustorul era nemul­ţu­mit. Fiul său, Jan Jancovici, se purta de la egal la egal cu Lutz Korodi. Nu vroia să înţeleagă că Lutz Korodi era un amărât de chiriaş. În curtea lui Jan Jancovici. În timpul jocurilor din curte, Jan Jancovici se supunea deciziilor luate de Lutz Korodi.

Începuseră scandalurile. În familia negustorului de textile. În primele luni, mai pe şoptite. Apoi fără nici o oprelişte. Jancovici Pogan îşi vărsa nemulţumirile pe spinarea Martei Jancovici. Jan Jancovici dormea într-o cameră separată. De la etaj se auzeau urletele negustorului şi plânsetele Martei. Tânărul Lutz Korodi îşi dereglase somnul. Avea ureche de iepure. Auzea urletul. Deschidea ochii. Nu adormea decât la ceasurile două ale nopţii. Jan Jancovici era slăbănog. Lutz Korodi se dezvoltase armonios. Jan Jancovici mânca făină de la moara oraşului. Lutz Korodi se hrănea cu celebra făină Kefeke. Wilhelm Korodi nu i-ar fi spus pentru nimic în lume negustorului Jancovici să schimbe făina. N-avea bucătărie. Avea făina Kefeke.

Wilhelm Korodi începuse se se gândească la diver­sele oportunităţi care se învârteau în jurul lui. Optase pentru un împrumut. Făcuse actele. Nu spusese o vorbă. Gajase cu propria-i leafă. Şase ani vor avea bani puţini. Ochise o căsuţă în cartierul Pianul de Sus. Două încăperi. O curte cu bolovani. O privelişte splendidă spre strada Malinovski.

Seara îl aşeza pe genunchi. Îi recita poezia cu păsă­relele somnoroase. Aştepta s-o înveţe pe de rost. Să i-o spună de la început până la jumătate. Măcar până la un sfert. Lutz Korodi era preocupat. Pândea cu ochii lucioşi clipa când Wilhelm Korodi va adormi. Să-l apuce de urechi. De nas. De buza de sus. Lutz Korodi se obişnuise cu somnul de la ora două dimineaţa. Se deştepta la orele unsprezece. Se juca până la orele optsprezece. În curte. Cu Jan Jancovici. Wilhelm Korodi avea cearcăne. N-o să mai reziste multă vreme. Îi trebuia o cameră. Să-i aparţină în totalitate.

În dimineaţa de patru aprilie, Wilhelm Korodi ridi­ca­se banii de la Banca Populară Patria. Patru mii de coroane. Intrase pe uşa notarului. În douăzeci de minute era proprietar. Lutz Korodi avea patru ani şi şapte luni.

Wilhelm Korodi se apropia de cincizeci şi şase. Plu­tea pe strada Malinovski. Trecea pe lângă prăvălii. Dispă­ru­se invidia. Simţea că aparţine oraşului.