Prima scenă de sex dintre protagoniștii romanului ”Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, are loc pe băncile școlii, unde ea, Brândușa, este directoare adjunctă. Diferența de vârstă dintre ei (aproximativ treizeci de ani) se vede rareori în paginile romanului, iar povestea de dragoste este neașteptată. Mai ales că avem în față o nimfomană și un ”suferind” de priapism.
Despre carte a scris, mai demult, colegul meu, Dan, pentru Filme-carti.ro.
”Ieșiră din secretariat și îl duse într-o sală de clasă goală de la etajul trei. Se așezară amândoi în ultima bancă din rândul de la peretele cu ușa, și acum putea s-o țină de mână. Erau ca doi elevi avizi de sărutări și pipăială, însă uite că nici aici, la o jumătate de oră după ce stabiliră că se iubesc, nu se simțeau în deplină intimitate. Din cinci în cinci minute, câte un elev băga capul pe ușă fără să spună nimic, să vadă probabil dacă-i casa goală, disponibilă, să-și repete lecțiile sau să-și aducă un partener pentru întrevederi de genul celor pentru care se pregăteau ei. Doi elevi întrebară unde se țin meditațiile la fizică și cercul de matematică, iar ea îi expedie dându-le informațiile cerute. Clasa era la ora asta un fel de refugiu, ocupat de doamna directoare și vizitatorul ei, părând ăs fie tatăl venit de undeva de la țară, după cum îl arătau vârsta și aspectul răpănos.
Mâna lui o căuta pe sub fustă urcând pe pulpă, iar ea îi venea în întâmpinare desfăcând picioarele și ridicând ușor fundul, cât să-i poată băga degetele în vagin pe lângă marginea chiloților mai întâi și pe urmă îi trase chiloții peste pulpe – așteptarea și zbuciumul avid se reflecta eliberându-se în vaginul zvâcnind precum o inimă. Ea îl urma și totodată îl călăuzea cu un soi de teamă contrafăcută, de circumstanță, menită să-i amplifice excitația. Elevul care ar fi deschis ușa ar fi văzut-o acum cocoțată cu fundul pe pupitrul băncii și cu coapsele încolăcite peste șoldurile Diavolului, care trebui încă s-o ridice cu palmele de fese ca s-o poată penetra fără să fie nevoie să îndoaie genunchii prea mult. Se perpelea înfiptă în frigarea Diavolului care părea să-i asculte atent dorința hrănindu-i-o, în timp ce icnetele ei n-ar mai fi avut mult până să devină urlete. Cât foc și disperare într-un trup atât de mic – îi ținea de-acum fesele doar într-o palmă, cu care aproape că i le acoperea, iar cu cealaltă mână îi dădea la o parte șuvițele de păr lipite de fruntea asudată, acoperindu-i aproape privirea dusă, de muribundă. Se liniști repede, până ce el s-apuce să ejaculeze și cu o secundă înainte ca alt elev să bage capul pe ușă și să și-l retragă parcă speriat.
–Ne-o fi văzut? întrebă el.
Ea dădu din mână fără să-i răspundă, îndesându-se încă în el și umblându-i cu mâinile mici pe sub cămașă, cu un soi de mulțumire mută-extaziată. Se șterse între picioare cu chiloții folosindu-i ca pe o cârpă și în sfârșit catadicsi să-i spună că n-are la ce să-și facă griji în privința elevilor, că ar bârfi-o sau ar pârî-o.”
(”Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu, Editura Cartea Românească, 2012, pag. 145-147. Sublinierile ne aparțin)
