Cunoscut pentru editorialele sale de la Europa Liberă – redacția din Moldova, Iulian Ciocan (n. 1968) se află în prezent la al treilea volum de ficțiune, după povestirile din Înainte să moară Brejnev (2007) și romanul Tărâmul lui Sașa Kozak (2011); tradus în cehă, slovacă, engleză și franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România, autorul a semnat, de asemenea, și volume de critică literară și de publicistică. Cu ocazia recentei apariții a romanului Iar dimineața vor veni rușii, scindat între o Moldovă a anilor 1990 și una similiutopică, a anilor 2020, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
-Credeţi că vor veni ruşii?
Iulian Ciocan: Nu pot să ştiu, fireşte. După anexarea Crimeei, avem motive să presupunem că vor veni şi în Republica Moldova. Dar aceste motive au existat şi înainte de 2014. Pentru scriitorul Ciocan nu are însă prea mare importanţă dacă vor veni sau nu. Importantă şi reală e frica de ruşi cuibărită în minţile multora. Frica aceasta e o trambulină pentru ficţiunea mea.
-Cum arată cititorul real al romanelor dvs? Ce aşteptări aveţi de la acesta? Dar de la cel ideal?
Iulian Ciocan: Am cunoscut cîţiva cititori ai textelor mele. Nu foarte mulţi pentru că nu-mi prea place să-i caut şi să organizez întîlniri şi lansări de carte. Cei pe care i-am cunoscut erau oameni inteligenţi şi asta mă bucură. La cititorul ideal sau cititorul model, vorba lui Eco, nu vreau să mă gîndesc, căci nu sînt nici eu scriitorul ideal. Un detaliu însă contează pentru mine. Vreau să-i transmit cititorului convingerea că dramele şi bucuriile omului sînt mai vii şi mai interesante dacă sînt proiectate pe un fundal social-politic, dacă sînt potenţate de mediul social. O poveste de dragoste e mai interesantă dacă dincolo de ea se întrezăresc hibele unei comunităţi.
-Uneori, numele dintr-o realitate social-politică sînt deghizate în romanele dvs. Vorbiţi de „soldaţii lui Pufin”, de un politician „Sneguru”. De ce astfel de măşti transparente?
Pentru că politicienii cu pricina îmi displac şi nici nu vreau să ascund lucrul acesta. Cred că prin modificarea unei litere numele unui personaj recognoscibil poate deveni mai hazliu, mai caraghios. Iar eu cred că un personaj „negativ” trebuie să aibă şi faţeta asta caraghioasă. Pe de altă parte, fiind vorba de o ficţiune, e limpede că Pufin e un Putin modificat, virtual sau chiar imposibil.
-În care din cele trei Moldove v-ar plăcea să trăiţi: cea de dinainte să moară Brejnev – pentru a relua titlul volumului din 2007, cea a lui Marcel Pulbere, a anilor 1990 – personaj în acest nou roman, sau în cea a lui Nicanor Turturică, a anilor 2020?
Bineînţeles că nu aş vrea să trăiesc într-o Moldovă invadată de o armată străină. Dar nici să mă întorc în Moldova lui Brejnev nu aş dori. Şi nici lumea tranziţiei interminabile, în care se mişcă Marcel Pulbere, nu mă bucură. De fapt, toate cele trei Moldove mă angoasează, îmi provoacă o nelinişte profundă. RM e un spaţiu în care s-au amestecat multe lucruri incompatibile, iar în interiorul acestui amestec nu există, din păcate, armonie şi înţelegere. Pe de altă parte, nu poţi să trăieşti aici dacă nu-ţi asumi tot răul care pluteşte în aer, toată imperfecţiunea din viaţa de zi cu zi. Moldova a fost şi va fi încă multă vreme un spaţiu în care siguranţa individului poate fi spulberată brutal de mediul social-politic. Trebuie să-ţi asumi acest risc, dacă nu evadezi într-o altă dimensiune.
-Bloguri literare sau reviste literare (pe hîrtie). Care este alegerea sau intuiţia dvs în privinţa viitorului?
Cred că blogurile şi revistele pe hîrtie vor coexista. Dar mi se pare de domeniul evidenţei că tirajele revistelor pe hîrtie vor fi foarte mici.
-Care sînt cei mai importanţi scriitori români de azi? Dar internaţionali?
România are foarte mulţi scriitori valoroşi, fără doar şi poate. Dacă aş încerca să-i enumăr, mi-ar lua prea mult timp. Mie îmi plac mai mult prozatorii, din motive lesne de înţeles, de la Gheorghe Crăciun şi Dumitru Ţepeneag la Radu Aldulescu, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici.
Prozatorii internaţionali care m-au influenţat cel mai mult sînt Llosa şi Victor Erofeev. Primul are o fantezie debordantă şi e un povestitor desăvîrşit, al doilea e un maestru al decupării detaliului relevant din peisaj.
-Cum scrieţi? Care sînt momentele (din zi, din anotimp), locurile pentru scris? Aveţi superstiţii sau tabieturi – le puteţi dezvălui?
Nimic încîntător în felul meu de a scrie. Lucrez de cele mai multe ori în bucătărie, după ora 23.00. Scrisul e pentru mine un chin şi o bucurie. Scriu încet şi asta mă enervează mereu. Iarna parcă lucrurile se mişcă mai rapid.
-Ce proiecte şi aspiraţii aveţi: veţi continua cu ficţiunea, veţi prefera nonficţiunea – cum arată laboratorul dvs?
Acum mă gîndesc la un nou roman. Încerc să fac scheletul pe care ulterior voi lipi carnea. Voi continua şi cu nonficţiunea. Sînt jurnalist şi am o rubrică la Europa Liberă care se numeşte Realitatea cu amănuntul. Tabletele mele matinale au fost adunate în opt volume de publicistică. Cred că îi pot concura deja pe cronicari! Pe de o parte, publicistica te împiedică să scrii ficţiune, pe de altă parte, explorarea realităţii îţi oferă o sumedenie de teme şi motive…
Mulţumim!
(Sublinierile ne aparțin.)
