Am scris de curând despre cartea lui un cristian, ”Morții mă-tii”, pe Filme-cărți.ro, o carte ce mi-a stârnit interesul pentru cel care a așternut gândurile pe hârtie, astfel încât până la un interviu nu a fost decât un pas. un cristian a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.
Din motive de spațiu, am împărțit acest interviu în două părți: în prima dintre acestea, un cristian ne va vorbi mai mult despre romanul său, în a doua despre omul de cultură un cristian și relația sa cu lumea literară românească.
-”Morții mă-tii”. Un titlu curajos, o desfășurare de forțe, mai ales pe final, plină de înverșunare. Așadar un scriitor temerar, ne-conservator, căruia nu îi pasă de cutume și de ceea ce ar putea spune pudibonzii. E corectă caracterizarea, v-ați răfuit cu cineva în această carte?
M-am răfuit cu mine. Cu răbdarea mea exagerată faţă de prostie şi de proşti, cu indulgenţa extremă arătată imposturii şi impostorilor. Nu e vorba despre o răzbunare sau de o reglare de conturi, ci de un pariu personal. La un moment dat, sătul să stau pe banca de rezerve, am zis să scriu și eu o carte. Ce e în teren e, de multe ori, jenant de slab, indiferent de tricouri sau imnuri. Am dat peste atâția scriitori închipuiți în 15 ani de când am încercat să înțeleg fenomenul literar contemporan și, ca să fiu explicit, mulți nu-mi inspirau mare lucru. Faptul că se autoproclamau scriitori mă cam irita. Şi-acum am o problemă cu fel de fel de scriitori, mai ales cu cei care scriu proză, vorb-aia. Fără să fiu răutăcios, nu cred că avem mai mult de 250 de scriitori în acest moment. Pe cei mai mulți din aceștia îi și cam cunosc. Oricum, pe mulţi i-am citit, pot emite păreri. Ăsta era pariul. De fapt, la mine, scriitorul e vital. Îmi place mai mult să cunosc scriitorii. Cărțile le pot citi oricând. Dar de cunoscut e mult mai greu. Pot trece la lectura operei cuiva pentru un interviu, atunci chiar mă simt dator să-l citesc. Până atunci mă simt dator doar să-l cunosc. Mi se pare jenant să mă trezesc c-am fost contemporan cu un scriitor bun și să nu fi fost în stare măcar să-l salut.
În MM, dacă vreți, ura personajului se justifică la final, înverşunarea ţine de un anume sistem pe care puțini îl pot înțelege. Trăim într-o lume a gâlcevilor, a mizeriilor morale şi a gropilor comune. Generația mea a simțit pe propria piele cozile comuniste, frigul, frica școlii tovarășilor, apoi gălăgia şi confuzia tranziției. Asta e o carte datată. Oricine, și peste 100 de ani, dacă o va deschide, va regăsi în ea spaimele, fricile, problemele unei anumite vârste şi ale unei generaţii. Nu e doar o poveste a cuiva, ci o uniformă purtată de generații întregi. Comunismul e boala copilăriei noastre. A unei generații care a învățat singură să răzbată, să iubească. Ce poți face când vezi că nu ai greșit cu nimic și ești condamnat la așteptare? Cum poți reacționa într-o societate degradată, alienantă, tezistă, într-un stat mafiot la propriu? Ce-ți rămâne să spui dacă modelul de succes nu e unul cultural, ci unul de can-can? Te poți retrage, reorienta, pleca spre zări mai bune sau poți reacționa. MM-ul e o reacție, organică, argumentată, închegată, construită (nu-i nicio rușine în asta), o replică de cum se poate răspunde pre limba ei acestei societăți multilateral dezvoltate.
-Totuși, de unde au venit inspirația și curajul pentru a alege un astfel de titlu?
E calcul. Cum am mai spus, Morţii Mă-tii întruneşte cele trei dimensiuni (generaţia 2000, prinsă în cele două sensuri – foştii decreţei care nu aveau să mai fie copii în anii 2000 şi, la propriu, generaţia milenaristă a literaturii, Moartea şi Imprecaţia). Aşa ceva nu se negociază sau schimbă. Când ai titlul perfect pentru a îmbina ce vrei, nu mai contează nimic altceva, cu-atât mai puţin comentariile pe lângă subiect.
-Credeți că există oameni care să fie ofensați de numele cărtii dvs.? Să nu uităm, de asemenea, că există oameni care o vor lăsa din mână la librărie doar din cauza titlului de pe copertă?
Să credem acum că toți cei care folosesc hârtia igienică nu știu la ce pericole se expun dacă n-o folosesc? Sau, dacă am crescut ceva animale de casă sau un copil, suntem străini de întâmplările ștersului după? Să nu fim chiar așa de prefăcuți, totuși. Nu e un limbaj cifrat, nu mai trăim vremurile în care, dacă aveai chică, erai trimis la tuns cu un șut în fund. Și publicul cititor trebuie să țină pasul cu vremurile în care trăiește. Nu poți mima candoarea în plină disoluție culturală. Ar fi deprimant să nu te poți detașa de problemele închipuite, să pui turnul de fildeș între atâtea breaking news-uri. Poţi face oricând un om inteligent să priceapă că limbajul e o convenţie, cu-atât mai mult cu cât literatura e o nişă, nu ceva obligatoriu. O înţelegi sau nu, aici nu merge faza că dacă ai fost cândva la olimpiada de română înseamnă că puteai oricând să scrii. Mai mult, ca să aberez în continuare, când te sui la volan ştii care sunt pericolele unui traseu şi posibilitatea ca un accident să se prăducă din senin. Opţiunile pentru lectură sunt două: să-ți placă sau să nu-ți placă. Dacă nu poți trece de titlu pentru că educația, formalismele și alte prejudecăți te opresc, nicio problemă. Am pretenția unor cititori care știu că viața nu e ca o batistă de poză, trebuie să o mai și folosești, să-ți mai sufli nasul în ea, dacă nu cumva, sub aspectul civilității, ca să n-o șifonezi, ajungi să-l sufli în stradă. Nu mă interesează sclifosiții care epatează și nu se-ating de obiectele murdare, n-am nevoie de ei. Să nu uităm că literatura e o convenție. Cu reguli de politețe care se publică deja în manuale alternative.
-Cât de mult seamănă Cristi din carte cu un cristian? Și-a împrumutat un cristian amintirile reale ale lui Cristi pentru această carte sau rămâne ”Morții mă-tii” o carte de ficțiune pură?
Fireşte că sunt poveşti care pleacă şi din realitate, dar să nu încurcăm borcanele. Dacă ai în cămară castraveții tăi murați, mai ai nevoie şi de altceva, nu poţi rămâne doar pe producţia proprie toată iarna. Între a cumpăra și a pune la păstrare pentru a avea murături pentru iarnă e o mare diferență. Nu tot ce e gustos îți aparține, dar scopul e comun: să nu simți lipsa lor. Iar pentru asta trebuie să fii puțin gurmand: să variezi. Biografia e doar una din anexele bibliografiei. O carte care se dorește a unei generații (2000-ismul la propriu și milenarismul literar) are o doză foarte mare de povești adăugate, preluate, conservate, împopoțonate, inventate, inversate, adaptate. Simpla biografie e doar un scaun dintr-o tribună arhiplină. Amintirile reale există, pot fi și arătate cu degetul în tribună, poate-s cât peluză, poate-s chiar la tribuna oficială, într-o lojă, dar nu pot umple singure un stadion întreg. Aici s-au adunat episoade care să umfle cartea cu pompa.
-Deși are cinci părți mari, ”Morții mă-tii” pare fragmentată în două: o primă jumătate este o incursiune aparent inocentă în copilărie și adolescență; a doua jumătate o critică acerbă la adresa sistemului editorial, la adresa felului în care este promovată acum literatura sau în general cultura. Este această fragmentare voită sau este doar o direcție firească pe care a avut-o viața dvs.? Este episodul de la mijloc – Necrologul – hotărâtor în schimbarea atitudinii personajului principal?
Este ruptă-n două la propriu. Înainte şi după moartea cuiva de-acolo. Înainte şi după Revoluţie. De-asta e scris cu î și cu â, cu sînt și cu sunt (m-au distrat cei care au pus asta pe seama corecturii), există dozaje exacte (posesorii de ebook pot verifica frecvența cuvintelor grele gen „pulă” sau „căcat”, ca să oripilăm puțin gospodinele lecturii). Cu riscul de a deranja, nu e o carte așa de ușoară cum poate părea la prima ocheadă sau parcurgând şmechereşte titlul. Nu prea e pentru toată lumea, așa cum înjurătura, de care se tot face caz, nu e o performanță la îndemâna oricui. Una e să-njuri repetitiv și alta să transformi înjurătura într-un limbaj manifest. Știu că se practică la scară largă, dar cere ceva subtilitate, nu doar documentare brută. Sunt călit pe treaba asta, să ştiţi că mulţi stilaţi literari nu diferă prea mult de jurnalismul de antene: una-două cu înjurătura şi atacul la persoană, deci trebuie antrenament. Apoi, da, necrologul pleacă de la o situație reală. Dar și-aici, moartea, personajul central al cărții, nu e o simplă apariție. M-au distrat foarte tare acei scriitori care s-au folosit de moarte din apetit speculativ. Am încercat să transfer drama personală într-una colectivă. Așa că, da, necrologul poate fi fundamental în economia cărții, dar toată cartea e, în fond, un necrolog. Sunt mai multe personaje care-și scriu acolo necrologul, chiar o întreagă generație și-a scris un fel de necrolog social într-o lume a imposturii și urii în care nu se putea adapta.
-Cum au descurs ”negocierile” cu editurile din România pentru publicarea acestei cărți? Știm că manuscrisul a fost respins de mai multe ori din cauza titlului. Dar nu citeau deloc conținutul, nu doreau publicarea cu condiția schimbării titlului?
N-au prea decurs, pentru că spaima lor s-a oprit la titlu. Ambalajul contează. Deşi sunt edituri care ambalează orice doar ca să iasă bine şi să raporteze vânzări record. Manuscrisul a fost respins de trei edituri, nu dau nume pentru că mi-e jenă de statutul lor pe piaţă, am citit atâtea cărţi pasabile scoase acolo că mă felicit că n-am acceptat cenzura. Dar am suferit, fireşte. Poţi accepta ca o carte slabă să-ţi ia faţa? Fireşte că nu. Mi s-a propus, fără echivoc, să schimb titlul. Sub nicio formă n-au vrut să citească, să vadă dacă are vreo legătură. Profesionişti. Apoi, ceilalţi mi-au spus că mizerabilismul e fumat, că publicaseră aşa ceva. Acum, să-mi fie cu iertare, cartea s-a scris în 8 ani, poate că publicaseră în timp ce lucram la ea şi li se părea că e prea mult. Dar fiecare înţelege ce vrea din literatură. Nu vreau să insist pe aspectul ăsta, sigur c-ar fi contat o locomotivă de comunicate și ceva invitaţii pe la niște lecturi, dar asta e, sunt împăcat cu situația, pentru nasurile fine e prea mult. Nu cer un IQ ridicat doar cititorilor, ci şi editorilor. Ceea ce e greu.
-Până la urmă, până vor afla din carte, cititorii noștri vor dori să cunoască povestea numelui ”un cristian”. Care este aceasta? Cum te prezinți necunoscuților?
Am mai spus, poate că sună arogant, n-am ce face: nu cred că există scriitor serios în literatura română contemporană care să nu fi auzit de un cristian. Nu e un titlu de glorie ăsta. În rest, publicul se poate întreba în liniște. Nu mi-am pierdut vremea cu autori de mâna a doua, n-am stat la palavre cu impostori (decât pentru a mă folosi, într-o formă sau alta de acele dialoguri – am fost atacat foarte dur pe internet de fel de fel de veleitari, mi-a folosit enorm ca documentare pentru partea argotică din carte). Am construit un sistem editorial underground din nimic, am avut o bibliotecă de poezie când nu prea se gândea nimeni la interacțiunea cu publicul, am ținut niște bloguri care nu furnizau preluări sau alte copy/paste-uri, doar materiale originale și noi (și era o vreme când blogurile nu erau așa de prizate, ca azi), am protestat când mulți din petiționarii de serviciu de-acum abia dacă schițau câte-un gest. Nu mai vorbesc de materialele video (apropo, într-o țară cu enșpe mii de specialiști în comunicare, bloggeri care mai de care mai șmecheri, primele imagini de la o lansare a lui Cărtărescu au fost puse pe youtube de mine, în 2007). Mi-am luat multe castane: am fost atacat că fac precomenzi la cărți (și după câțiva ani mai toate editurile care se respectă fac asta), am lansat ideea edițiilor sonore de carte (când nici radio-ul nu avea buget pentru așa ceva), am avut colecții underground în sute de exemplare, distribuite gratuit. La nivel de concepție pot provoca orice expert de-ăsta al ICR-ului (care, vai, ce frustrare!, n-a găsit necesar să-mi facă nicăieri vreo invitație, nici măcar la minunatul lor sediu, vorb-aia, ce puteau să obțină de la cineva ca mine?).
un cristian, scris cu minuscule, e o formă personală de avangardă editorială. O demonstrație. Sigur că nu poți scăpa de ironii. Un-doi-trei, glumesc mai mulţi dobitoci pe net. un cristian are legătură şi cu avangarda, şi cu multe altele pe care nu vreau neapărat să le spun. A fost o vreme când erai ironizat că ai pseudonim. Şi azi există deștepți care cred că dacă nu semnezi cu numele din buletin ai ceva de ascuns sau nu-ţi asumi nu ştiu ce. Nu-mi mai bat capul, un cristian e pseudonimul meu literar și, ca orice fac în povestea cu literatura, are un sens și o semnificație. Minusculă, pentru că nu mă pot compara cu poveștile de succes (deși am editat sub orice formă poezia, de la ediții la reportofon până la videobook, a trebuit s-aștept 15 ani pentru o invitație la cel mai mare eveniment anual al poeziei, cam așa stă treaba cu profesionalismul și frustrarea în Ro), dar identificabilă. N-am pactizat cu compromiși, nu m-am făcut că plouă când au căzut imperiile culturale (TVR Cultural sau mărețul ICR). Bine, acum să nu se înțeleagă că aș fi imaculat. Am și eu păcatele mele. Dar făcute la timp și explicabile.
Să nu uităm principalul aspect: la vremea când cei ca mine au vrut să intre-n sistemul literar nu existau joburi, nu puteai publica, nu te ajuta nimeni din sistem, iar acesta era căpușat de fel de fel de specialiști în orice numai în literatură nu. De-asta revistele noastre au fost scoase din banii de buzunar, de-asta războaiele acestei generații au semănat cu răfuieli de stradă. Trebuie puțină istorie literară pentru asta și o păstrez pentru altă ocazie. Așa că, necunoscuților mă prezint simplu: un cristian, personaj literar auxiliar. Îmi caut locul. Printre scriitori e prea aglomerat și mă simt mai mult de-atât (fără nicio conotație nelalocul ei). Adică nu mă văd zilnic robotind la câte-o pagină, gata să predau la termen câte unui editor mai scăpătat vreun manuscris pentru care să obțin 20 de exemplare sau câte-o invitație la o seară de lectură. Editor mi-e și rușine să mă consider. N-am participat la niciun târg internațional de carte pe-afară, pe cele din Ro nu vreau să le mai bifez de când cu invazia de cărți ale politicienilor. Deci, editor nu mă consider decât formal. După cum se vede, mă mai caut, mi-e cel mai ușor să mă reinventez. Problema e să nu pierd vremea aiurea, pentru că, la cum merg lucrurile cu sistemul literar, abia pe la 70 de ani o s-ajung și eu pe cine știe ce listă care contează. Cu regret, îi informez pe iluștrii specialiști și comandanți de grupe, că nu mai am atâta răbare. Încă două demonstraţii şi gata, trebuie să schimb domeniul.
(va urma)
(Sublinierile ne aparțin.)
2 comments