Invitata cu nr. 24 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Alexandra Niculescu.
Alexandra Niculescu – Am studiat Dreptul la Universitatea Bucureşti şi am urmat cursuri de literatură la Universidad de Barcelona. Am publicat trei cărţi: Săptămâna merelor coapte, No, Thank You şi, cea mai recentă, Kyparissia, la editura Litera, Colecţia Biblioteca de proză contemporană. Scriu pentru reviste literare (proză şi recenzii): Literomania, Opt motive (Ficţiunea), Kryton, LiterNautica, Euphorion.
– Eşti pasionată de călătorii?
De obicei aş spune oh, da fără să ezit, dar acum, gândindu-mă că trec totuşi mari perioade de timp în care nu plec din Bucureşti, aş zice că îmi ţin în frâu pasiunea pentru călătorii şi totuşi mi-o hrănesc constant în imaginaţie.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă?
Locul, locul şi numai locul a contat multă vreme pentru egoista din mine: să fie cu mare (bine, s-ar fi acceptat şi ocean, la o adică), cu multă istorie, arhitectură, librării şi multe culori. Azi cred că orice călătorie e perfectă cât timp e cu persoana/persoanele iubite, dar da, să fie şi o mare pe acolo sau măcar o piscină sau fie şi-o fântână sau mai multe, trei să zicem, ca-n Piazza Navona, ăsta ar putea să fie un fel de centru sau poate fântânile S’Hort del Rei din Palma de Mallorca.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat de perfecțiune?
Tot am adus deja vorba, prima dată când am ajuns în Mallorca am zis: şi acum noi suntem pe insula aia pe care-o vedeam în revistele din copilărie? Când auzi mult despre un loc şi-ţi faci din el un fel de vis şi pe urmă chiar îl cunoşti, ai aşa, un moment lung de euforie (bine, poate să se întâmple şi varianta cealaltă în care spui: asta era tot?).
– Ce cărți de călătorie ai citit în copilărie și adolescență?
Nu mă interesa cititul când eram mică, erau atâtea alte lucruri mai importante pentru mine, dar am reuşit să mă ţin de Heidi, chiar dacă nu călătorea ea în exces, erau totuşi munţii străbătuţi şi caprele cu care alerga. Micul prinţ, pe care acum toată lumea îl recomandă copiilor, eu am citit-o (e o carte, nu un prinţ) abia prin adolescenţă. Şi pe urmă am descoperit cărţile despre iubire şi nu conta pentru mine dacă existau şi călătorii pe acolo sau cei doi rămâneau într-o cameră trei sute de pagini.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie?
Nu caut cărţi de călătorie, caut cărţi care să-mi aducă ceva ce nu ştiu şi la care jinduiesc, dar sunt printre ele şi câteva care au călătorii. Să încep cu Valeria Luiselli – Lost Children Archive -, încerc să vorbesc despre ea de câte ori pot pentru că încă n-a apărut la noi, şi e o carte extraordinară, dar nu este doar despre călătorii, deşi ei (ea, bărbatul şi doi copii) străbat America, este şi despre relaţii şi emigranţi şi alegeri. Îmi plac mult fraţii Durrell: Lawrence, cu Lămâii amari ai Ciprului, şi Gerald cu Familia mea şi alte animale, şi încă îmi place Istanbul-ul lui Pamuk (nu e nici ea o carte de călătorii, dar mi se pare că aproape cunosc oraşul deşi nu l-am vizitat).
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Forma asta de călătorii, care prinde tot mai mult, nu e genul meu, dar aş vizita Aracataca, după care a fost modelat Macondo, să zicem, sau cartierul Miraflores din Lima. Sau da, visez la Santo Stefano Belbo, deşi mi se pare că prea mult turism ia din farmecul locurilor despre care a scris atât de bine Pavese.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Eu mă agăţ, pare, mereu de întrebarea de dinainte, aşa că încep spunând (scriind, de fapt) că tot vreo carte de-a lui Pavese, poate Casa de pe colină sau Noapte de sărbătoare şi alte povestiri (daca ai zis că e locul de suflet, să fie şi cărţile tot aşa), aş mai lua ceva de Juan Marsé, Clarice Lispector, Bryce Echenique, ceva nou de Burhan Sönmez, Love-ul lui Roddy Doyle, de care încă nu m-am săturat, şi încă una, dar e un secret (scriitorii sunt secretoşi).
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Îndeamnă, sigur că îndeamnă, ba chiar câte un cititor a decis că scriu despre locuri exotice, nu despre natura umană. Poate cea mai recentă, Kyparissia, se potriveşte excelent în orice bagaj, are multe povestiri care pot fi citite şi separat, şi da, apar locuri tentante, dar cartea vrea, de fapt, să tragă cititorul spre profunzimile sufleteşti şi nu doar spre ţărmuri îndepărtate.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Mă întreb şi eu acelaşi lucru, ştiu doar că încep vara cu Paradis-ul lui Abdulrazak Gurnah şi cu Woman Without Shame de Sandra Cisneros.
