Invitatul cu nr. 22 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Augustin Cupșa.
Augustin Cupșa (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).
– Este pasionat de călătorii scriitorul Augustin Cupșa?
Sensul călătoriilor se schimbă cu vârsta, dar ce nu se schimbă la mine e că nu-mi place să călătoresc cu avionul, nu neapărat pentru că mi-e frică să zbor, dar îmi displac aeroporturile, îngrămădelile, omul modern care umblă desculț pe la porțile de security check ca să-și recupereze pantofii și cureaua, chiar nu le înțeleg rostul. Aeroporturile sunt niște non-lieu-uri, unde nimeni nu se întâlnește cu nimeni. Dar, da, trebuie să iei avionul dacă vrei să călătorești departe. Eu am rămas în perimetrul Europei, unde am făcut multe drumuri, de voie și de nevoie, încă din copilărie.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitorul Augustin Cupșa?
Pentru mine călătoria e mai importantă decât destinația. Mai important drumul decât marea. Minulescu scria în timp ce mergea cu trenul la Paris că cel mai bine călătorești când ești în propria ta companie (cred că parafrazez, am citit Minulescu în liceu…), iar Sartre zicea ceva asemănător, că ești într-o companie proastă dacă te simți singur când ești singur. De multe ori călătoriile de unul singur m-au făcut să mă întâlnesc cu străini, în trenuri, în drumurile lungi de noapte, când ți-e mai ușor să te conectezi cu necunoscuții, pe care n-o să-i mai revezi. E un moment de sinceritate care se întâmplă necesar.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Îmi place să rulez la volan sute de kilometri, să merg și să merg, până las toate gândurile în urmă, când mă uit prin parbriz la luminile îndepărtate din întuneric, și simt căldura celor care au adormit în dreapta sau pe bancheta din spate, beau cafea și continui să conduc. Nu știu dacă e perfecțiune, e un moment mișto. Când aveam 20 de ani am călătorit într-o mașină prăpădită spre Bruxelles, fusesem cu niște amici belgieni la un club de la granița cu Luxemburg, și am plecat spre dimineață spre casă, printr-o ceață lăptoasă, bine că nu conduceam eu, eram treji doar eu și șoferul, eu devenisem reazăm pentru fetele care adormiseră pe bancheta din spate. Simțeam că îmi vibrează plămânii de la bașii din club, dar eram incredibil de ușor, la fel ca ceața.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Augustin Cupșa?
Toată seria Jules Verne, bineînțeles, cele 4o de volume, chiar de mai multe ori. Îmi amintesc și acum : Ocolul pământului în 80 de zile, Cinci săptămâni în balon, Indiile negre, Goana după metero, Doi ani de vacanță, Satul aerian, Raza verde, Testamentul unui excentric, etc. Dar preferata mea a fost Keraban încăpățânatul, unde protagonistul face un drum foarte lung pe țărmurile nordice ale Mării Negre ca să evite un pasaj ușor, cu barca, prin strâmtoarea Bosfor pentru că nu vrea să plătească o taxă. Mi se cam potrivește. Acum câțiva ani am mers cu trenul aproape 40 de ore în Franța pentru că n-am vrut să iau avionul.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitorului Augustin Cupșa?
Dacă scrie bine, scriitorul pune pe hartă un loc, un colț de lume, fără să-și propună. Unii spun că e posibil să scrii autentic despre un loc în care n-ai fost, nu știu zău, în mod sigur n-o să iasă la fel de bine ca unui scriitor bun care a și fost în acel loc. E o distincție de finețe. Și sunt destul de mulți scriitori buni care au scris despre locurile în care au trăit. Naghib Mahfuz sau Franz Kafka sunt doi scriitori care aproape n-au ieșit din perimetrul orașelor lor și s-au ocupat numai și numai de asta, să scrie despre locurile lor, în feluri diferite.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Nu. Acum câțiva ani m-am dus să-l văd pe Sandu la Goiești (Alexandru Ioan), cu Ionel Ciupureanu, și alții, și chiar m-am dus doar ca să-l văd, pentru că nici el nu iese din cosmosul său. Și vreau să mai merg anul ăsta. În vară o să am de mers (și de stat) în Franța, în Alsacia, și mă gândesc să dau o fugă până la Koln, să văd Heinrich Boll Platz, dar dacă n-aș fi în zonă, probabil că nu m-aș duce, deși e scriitorul meu preferat. L-am citit, nu e cazul să vizitez niște monumente și dale de piatră.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Pe o insulă pustie … îți iei Jurnalul Fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, e singura salvare în pustietate. Cred că mai intră și Micul Prinț dacă scoți o felie de pâine din rucsac, asta ca să visezi în deșert. Într-o călătorie de plăcere poate mi-aș lua un Modiano, poate nu mi-aș lua nimic.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
”Marile bucurii și marile tristeți” a fost încă de la prima ediție la Plaja de Carte, fără ca să știu, m-am trezit cu add-uri și mesaje de la cititori, chiar și cu o propunere de colaborare de la o regizoare cu care am prieten, chiar dacă n-am mai făcut proiectul. Mi-a zis – când am citit Răceala, am înghețat la soare. Alți mi-au zis că am simțit canicula din sud și toropeala din ”Așa să crească iarba pe noi” în mijlocul iernii. Nu m-am gândit la anotimpuri când am scris.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Am început vara la Pécs, în cartierul cultural Zsolnay, e cel mai minunat loc literar în care am fost de la festivalul de la Kikinda și Belgrad încoace, e limpede cât de bun e dacă m-am apucat să scriu și un jurnal. Apoi mă întorc la București și după câteva zile plec în Franța, unde o să stau cam toată vara, undeva în Grand Est, apoi trebuie să rămână și niște zile de mare, probabil pe drumul de întoarcere, în Croația sau Slovenia. Pentru că nu se poate un an fără mare.
