„Nimic nu e în neregulă cu mine”, de Ramona Boldizsar
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021
Trebuie să încep această cronică într-o notă confesivă: nu sunt cel mai bun cititor de poezie. Dimpotrivă, mă număr printre acei cititori care se aruncă, din plăcere, în lumea tumultoasă a prozei, evitând poezia. Nu știu sincer de o fac. Poate pentru că școala ne-a tot apăsat cu vechile formule ale înțelegerii unui eu liric atât de îndepărtat de mințile noastre pubere. Nu am un răspuns clar, dar încerc să remediez căutările mele literare și câteodată cumpăr poezie.
Exact din același impuls de autovindecare, am ales de pe raftul unei librării din Timișoara volumul semnat de Ramona Boldizsar, cu titlul mai mult decât actual „Nimic nu e în neregulă cu mine”, apărut la Editura „Casa de Pariuri Literare”, în 2021, un poem de tratament născut în epoca pandemiei. Cu Ramona ne știm, în mod evident, de pe rețelele sociale, acel ocean vast în care cu greu găsești farul celor cu care chiar poți rezona. O urmăresc adeseori cum recită poezia de sâmbătă, cum face clipuri drăguțe pe Tik Tok și scrie despre cărțile pe care le citește cu fiica sa. Suntem aproape de o vârstă, ne poticnim pe același drum bătătorit al maternității. Ea a reușit ceva în plus: a dat naștere unei cărți de poezii, pe care am savurat-o la un pahar de Rară Neagră, alături de soțul meu.
De pe coperta cărții m-a întâmpinat emoția unei ilustrații vibrante, un înger-femeie care parcă zboară, parcă se dezbracă de metehne, parcă savurează orgasmul creației (orice interpretare vă aparține). Între coperți se ascunde miezul zemos al unei poezii mature, calde, anxioase uneori, dar sincere. Acesta este elementul cu care m-a cucerit definitiv: sinceritatea generației noastre:
„Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi
ocupă tot timpul
gândurile și mai ales
emoțiile.
câteodată mă cuprinde o tristețe imensă
nu știu de unde vine
e familiară și în același timp nu-mi aparține.” (fragment din poemul „în șah sentimental”).
Poezia Ramonei e o aducere aminte, un soi de șut sentimental drept în bunele noastre aparențe, pe care le clădim zi de zi, în încercarea de a fi perfecți. „Trăiești în epoca diatezei pasive”, spune poeta în „probabilitatea iubirii prin analogie (inferența unu)” și parcă nu poți să nu fii de acord cu asta, or noi ne detașăm de propriile ego-uri încercând să clădim veșnicul „ei”.
Nimic nu e în neregulă cu poezia Ramonei Boldizsar, dacă ar fi să parafrazez titlul cărții, deoarece ea nu-și propune, intuiesc eu, să fie în rând cu canoanele lirismului modern. Dimpotrivă, acea poezie a anxietății noastre diurne ea o transformă într-un soi de protest sporadic, din intimitatea propriei case, din spațiul în care ascunde defectele sale ca om, ca mamă, ca soție. Teancurile de cărți se transformă în teancuri de tăceri, dăm seen la întreaga noastră viață, evadând în culise, acceptându-ne rolul pasiv agresiv. Poate că e momentul să ne întrebăm dacă e sau nu totul în regulă cu noi?
Și pe final, ar fi greșit, să nu menționez tonul bine definit pe care îl adoptă poeta, maturitatea cu care își asumă afirmațiile și fel în care nu se sinchisește să arate lumii ceea de ce se teme, cu ce trăiește și prin ce trece.
Nu știu dacă am reușit pe deplin să arăt lumii plăcerea de a citi această carte confesiune, dar „Nimic nu e în neregulă cu mine” cititorul, pentru că aidoma autoarei nu am avut scopul de a vă arăta impecabil. Citiți poezie sinceră pentru emoții nedisimulate.
