”Valea rea”, de Andrei Doboș
Editura Cartea Românească, București, 2015, 72 p.
După mănăștur story (2007) și Inevitabil (2007, descris aici, pe Filme-cărți.ro), Andrei Doboș este acum un poet de la țară, mizând în mod sofistificat pe cartea ruralismului, o carte repudiată în mod tradițional de poeții mai noi; în spirit frondeur, poezia se alcătuiește astfel cu o excelentă acuitate lexicală (se pot da exemple de regionalisme pentru care poetul are o adevărată predilecție: vinderel / șoim de talie mică; hoaspe / coji ale cerealelor, reziduuri; mursă / vin sau must; târnaț / prispă, cerdac). Valea rea întruchipează personaje rurale sau ruralizate, precum indiferentul („N-am pățit nimica”), ratatul („Autoportret”), pedantul sau snobul (ce scrie „youtoube” și e ahtiat după subiecte de paraștiință: „S-au inversat polii pământului”), în fine, omul fără însușiri, definit prin generalități (el mănâncă brioșe și sandvișuri cu șnițel de pui, se amețește cu ceva bere și înjură), ce locuiește într-o localitate ce ar putea fi oriunde: un etern Florești, de mai multe ori pomenit în aceste poeme, o comună oarecum urbanizată, periferie transferată în lumea satului. Poemele devin astfel adevărate studii sociologice, compuse cu atenția pe care cercetătorul o acordă unui tratat sau unui articol științific, ceea ce îl face pe Andrei Doboș un echivalent în poezie pentru subiecte în stilul lui Sorin Stoica.
Firește, lumea satului nu este nici pe departe una „eternă”, paradisiacă prin „esența” sa, pentru că idilismul aparent, orice urmă a acestuia, este imediat distrus, uneori în același poem: „Culoarea urinei / e culoarea luminii / ce inundă dimineața / dealuri înverzite” („Faguri, muguri, focuri”). Sufletul lui Andrei Doboș se oprește acum în această „vale rea”, o alegere printre altele (doar suntem într-o „țară a o mie de văi”), pentru a face o penitență, o coborâre într-un „pământ de glet și sârmă” – excelentă descriere a unei realități plate, în chiar „Anul de fier”, poezia ce deschide volumul.
Semnificative sunt gândurile din „Ta twam asi”, un testament poetic, care începe printr-o delimitare de ceea ce a fost: „Străbunicii mei / au păzit morile de apă / și turmele / de la marginea munților” și privește spre un viitor repetitiv: „prima ta beție, primii tăi bani, prima ta agonie. / Prima ta moarte”. Obsesia eminesciană, delimitarea de aceasta și tot ce mai implică o astfel de referință aduc un aer vetust („Valea rea” își merită numele), pe care poetul îl respiră și se integrează astfel, cu o modestie savant pusă în scenă, în peisajul lumii descrise.
