”trei mese pe zi”, de Dan Mihuț
Editura Casa de Pariuri Literare, Seria „Poezie”, Colecția „Prezent”, București, 2012, 110 p.
Dacă poezia contemporană trăiește din rolurile poetului, din ipostazele sale, ipostaza de tată pe care o celebrează Dan Mihuț este rarisim întâlnită într-o poetică unde predomină îndrăgostitul, nefericitul, mizerabilul, jemenfișisitul și altele ejusdem farinae: „te ridic în soare, ești atât de mică și poveștile / atât de lungi, fructe încet lovite ca să fie perfecte” (și marta). Eul este depășit, poetul este același de dinaintea apariției martei (nume scris cu minusculă), a rolului său de tată, dar altul, schimbat și identic în același timp, anotimp care îl fascinează.
Fără îndoială, ipostaza mamei în literatura română contemporană (în poezie) este mult mai frecventă: de la Ioana Nicolaie la Simona Popescu, mame sunt și vor exista, corporalități se vor explora, așa cum arată, de exemplu, și volumul Povești cu scriitoare și copii (coord. Alina Purcaru, 2014), ce reunea 18 autoare. Sigur că nu este singura perspectivă a lui Dan Mihuț, dar ceea ce vede și transferă în poezie este elocvent pentru transfigurările sale; fata îi spune: „tati, iubirea se ține după noi ca un cățel speriat”. Alteori, lumea se schimbă prin lentila acestui rol: „foamea se mărește, e cât o fetiță care a luat azi vacanță și tace”. În fine, nu pot lipsi regretele: „n-am o poveste pentru tine, marta, până și povestea asta e pentru mine. și îmi pare rău, îmi pare rău, vin către casă în cinci minute.” (finalul poemului rememorărilor, șoi-mii pa-tri-ei). Un univers dominat de cvasiabsența mamei, coerent de la volumul din 2008, debutul Autodafé, dedicat Martei.
Volumul trei mese pe zi, titlu cu sensuri de la regimul spitalicesc la dezideratele bio-eco, este compus din trei părți: micul dejun, prânzul, cina – valori simbolice în care se înscrie o poezie densă, de narativitate. Semnificativ este astfel cîinele ce are drept cap „o pungă în care sunt oameni” sau orice poate sta nemișcat (a doua zi nu mai aveam); în același poem, o „stare frenetică”, „o copilărie care nu merită trei mese pe zi, crește prea repede”, de unde ideea că poetul explorează și copilul și părintele din sine.
Astfel, pe lângă fiică este semnificativ personajul poetului, tratat la modul avangardist, prin ortografierea cu minusculă: ianus, ioana baetica, „doamna mincu”, ioan buduca, dan laurențiu, inclusiv, în această ordine „a tuberozelor”, macedonski, millian și foarță. Cu un elogiu pentru george vasilievici (în tot acest timp am gândit prea mult), poet care s-a sinucis, se completează un profil urban, al Constanței, surprins în plină dezolare solară. Oraș-fundal, cu spații largi (spațiul dintre dinți e un rai), mărginit de mare și de obiective cultural-turistice (muzeul de istorie, moscheea),provoacă angoase moderne, senzația că umanitatea se află în altă parte:
„mi-am luat un robot de bucătărie prea zgomotos,
un lcd care sfârâie, mă simt ca într-o gară,
grey-hound battery park station(…)
călătoriile sunt un câine cu picioarele din spate amputate
și curul pus pe un dispozitiv cu roți”(prietenii noștri au știri despre noi)
O viziunea adesea (auto)ironică („să văd dacă empatia e un fel de borcan cu murături în care / zeama trece prin creierele noastre” – groove and fat armada), în care însuși Dan Mihuț încearcă să supraviețuiască – sens major al poeziei de acum și dintotdeauna.
