Yes (2024) – Ken – Da
Regia: Nadav Lapid
Distribuția: Ariel Bronz, Efrat Dor, Naama Preis
Nadav Lapid stârnește din nou valuri cu cel mai recent film al său, ‘Yes’, a cărui premieră a avut loc în secțiunea ‘Quinzaine des cinéastes’ la Festivalul de la Cannes. Este al cincilea film de lungmetraj al său, și de data aceasta și-a asumat în integralitate și scrierea scenariului, pe lângă regia filmului. Cu câțiva ani în urmă, Lapid, care trăiește în Franța, decisese să nu mai facă, măcar pentru o vreme, filme în și despre Israel. ‘Yes’ era conceput ca un fel de variantă contemporană a lui ‘Mephisto’ al lui István Szabó, având ca eroi o pereche de artiști (el muzician, ea dansatoare) gata să-și vândă sufletele și arta diavolului întruchipat de puternicii și bogații epocii noastre. Când s-a întâmplat 7 octombrie 2023 și a început războiul din Gaza, Lapid a decis să rescrie scenariul și să mute acțiunea în Israel. Ceea ce a rezultat este un film care descrie trauma națională și felul în care o parte foarte specifică din societatea israeliana reacționează la ceea ce s-a petrecut la 7 octombrie 2023 și după aceea. Este un film complex și extrem, care nu numai că nu evită controversele, ci dimpotrivă, le caută.
Eroul principal este numit de-a lungul întregului film ‘yod’ sau ‘Y.’ – inițiala prenumelui său. O inițială, ca eroul lui Kafka, dar și ca eroii anonimi ai luptelor din umbră. Este litera cu care începe numele eroilor din filmele precedente ale lui Nadav Lapid, totdeauna un alter-ego al regizorului. Y. și soția sa Yardena trăiesc modest într-un apartament micuț din Tel Aviv și au un băiețel adorabil, născut la 8 octombrie 2023. ‘Yes’ este compus din trei părți, format de sonată, daca vreți. Prima parte ni-i prezintă pe cei doi eroi ducând o viață intensă și desfrânată, în compania bogătașilor care le plătesc tot felul de servicii de ‘divertisment’, de parcă ziua de mâine nu ar exista. Realitatea din jur apare rar în viețile eroilor, ca mesaje pe telefoane. Atunci când Y. primește de la un oligarh sarcina de a compune un cântec patriotic, poate un nou imn, cu text eroic-răzbunător, cei doi văd în această propunere o ocazie de a ieși din condiția de aserviți. Partea a doua, cea care mi-a plăcut cel mai mult din film, descrie, într-un ritm mult mai lent și cu o abordare mult mai subtilă, călătoria ‘de documentare’ a lui Y. El străbate Israelul de la vest spre est împreună cu Leah, prietena și iubita sa din tinerețe, pe care nu o văzuse de mulți ani. Leah este traducătoare și lucrează pentru PR-ul israelian, având acces la documente ne-văzute de public sau presa, despre ororile comise de teroriști la 7 octombrie. Îl vor înarma aceste informații pe Y. cu patosul necesar compunerii cântecului, sau doar vor adânci criza sa morală și personală? Partea a treia revine la ritmul accelerat, dar și la tendința de a impune concluzii spectatorilor. Va compune Y. muzica imnului? Compromisul este doar artistic sau și personal?
Filmul este foarte interesant făcut. Nadav Lapid știe ce vrea să arate și uneori o face prea apăsat pe gustul meu. În prima parte de exemplu, aflu dintr-un interviu, indicația explicita pentru cei care proiectează filmul în sali este că muzica să fie cu volum foarte intens, dorind probabil să creeze spectatorilor un impact similar cu cel simțit de participanții la petrecerea din scenele care deschid filmul. Montajul este intre alert și nebunesc. În partea a doua, Lapid dovedește și că știe să nareze (bine) și că personajele sale au profunzime psihologică. Una dintre scenele antologice ni-l arată pe Y. pe o colina de lângă Gaza, numită ironic ‘colina dragostei’, filmat dintr-un unghi asemănător celui din faimoasa pictură a lui Caspar David Friedrich, privind însă nu spre un peisaj romantic acoperit de nori ci spre zona de război zguduită de explozii și acoperită de praf. Actorii sunt excelent aleși. Ariel Bronz, interpretul lui Y., este la primul său film de lung metraj și își trăiește rolul cu o intensitate uluitoare. Efrat Dor și Naama Preis reușesc, fiecare, să creeze roluri memorabile. Sunt multe lucruri foarte reușite și interesante cinematografic în acest film, și altele discutabile. Filmele recente ale lui Nadav Lapid sunt și foarte personale dar și expresie a unui sentiment colectiv, împărtășit de o parte a societății israeliene. Ele sunt ca strigăte de intensitate aproape insuportabilă. Dincolo de pozițiile ideologice, cu care putem sau nu să fim de acord, discutabilă este, în opinia mea, lungirea filmului la două ore și jumătate și extremismul explicit al unora dintre scene. Spectatorii ajung și singuri la concluzii, cineaștii nu trebuie să țipe îndelung la ei pentru a-i face să înțeleagă. Societatea israeliana, conflictul cu lumea din jur și impactul asupra oamenilor care încearcă să trăiască aici reprezintă un univers complex, cu imens de multe probleme, care poate fi abordat din perspective multiple. Nadav Lapid prezintă în ‘Yes’ doar una dintre aceste fațete multiple, din perspectiva sa personală. Vor urma și altele, sper că în filme cel puțin la fel de bune ca nivel cinematografic. Dialogul este necesar pe toate planurile, inclusiv în cinematografie.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
