–Care este cel mai bun serial polițist pe care l-ați văzut vreodată? La această întrebare, răspunde Adrian Georgescu pe blogul său, iar locul 1 este luat de The Wire: ”Un prieten bun mi l-a recomandat călduros și, la prima vizionare, m-am oprit pe la episodul 6 sau 7. Nu mă prindea, nu făceam diferența între personaje, …etc. Apoi, peste un timp, l-am reluat și am descoperit că mă oprisem exact unde începea nebunia. E lucrătură meticuloasă, un gherghef elaborat care te ține între ițele sale. Durează un timp până prinde formă, ca la orice pentru o construcție grandioasă, dar, odată ce a prins viteză, crește continuu.”
–Am văzut și eu ultima jumătate de oră din Gala Gopo și mi s-a părut un spectacol agreabil, construit asemănător cu gala Oscarurilor. Lipsite însă de spectaculozitate. O analiză pe larg, foarte pertinentă a Galei face Ionuț Mareș pe ZiarulMetropolis.ro: ”Dacă unele dintre motivele regizorilor anti-Gopo pot fi parțial de înțeles (oare Cannes-ul, Mecca cineaștilor români, nu e un eveniment ultra-monden?), rămâne totuși un fapt, dincolo de orgoliile destul de mari pentru o industrie atât de mică: atât timp cât alergi după validare exclusiv internațională prin festivaluri și printr-o presă străină cât mai bună (justificată puțin și prin regulamentul de concurs al Centrului Național al Cinematografiei, care favorizează prezența în mari festivaluri) și îți exprimi dezaprobarea față de unii colegi de breaslă și chiar față de ideea de a-ți promova filmul la publicul de acasă, este ceva mai puțin credibil când spui că filmul românesc merită un public mai numeros. Cert este că aceste refuzuri vor continua la Gopo și vor diminua din relevanța premiilor. Și nu se întrevede o schimbare, atât timp cât ruptura între generațiile de cineaști (care poate avea explicații inclusiv istorice) și mai ales orgoliile vor împiedica organizarea unei Academii de Film unanim recunoscute care să acorde astfel de trofee. Premiile Uniunii Cineaștilor, cele cu greutate juridică mai mare, sunt totuși mai puțin revelante și au reușit să se compromită de-a lungul timpului prin multe din distincțiile controversate pe care le-au acordat.”
-Despre filmul ”Money Monster”, scrie LazOrtansa pe blogul CeFilmeVad: ”Sigur, i se poate reproșa filmului că a trecut superficial peste o situație prea frecventă în lumea financiară în care numărul victimelor crește pe zi ce trece, că nu a pus pe tapet cu vehemență sistemul informatic sau nu a înfierat sistemul capitalist. Atunci ar fi fost alt film și nu neapărat mai bun! Un film (probabil involuntar) cinic, cu personaje egoiste, preocupate doar de rezolvarea crizei de moment din studio, ce să mai spunem despre clișeele cu hackerii sau cu lansarea de alerte!”
–Iulian Fira scrie pe blogul său despre un film iranian, foarte interesant, intitulat Talaye Sorkh (Aurul rosu): ”O spargere de magazin de bijuterii iese prost, iar urmatoarea ora si jumatate a filmului ne infatiseaza procesul psihologic care conduce pe protagonist catre faradelege. Daca nu l-as fi vazut de curand pe Cassey Affleck si magnifica sa retinere din Manchester by the Sea, as fi zis ca interpretarea actorului principal Hossain Emadeddin, cu aerul sau masiv si flegmatic, este un anti-joc; dar nu, ca si in cazul oscarizatului de anul acesta, si aici exista momente discrete de variatie care sparg platosa placiditatii si lasa sa se intrevada o mare interioara de traume si durere inchistata.”
(Jovi)
-Ion Indolean scrie la PressOne despre ‘Silence’ al lui Martin Scorsese: ‘Martin Scorsese simte suflul cărţii lui Endō – care discută despre suferinţa umană și lipsa răspunsului divin. Atunci când ajunge să fie practicată cu bâta, şi nu în spirit, religia devine deșartă. Numele ei nu mai contează. În atari condiții, budism, hinduism, iudaism sau mahomedanism se transformă în arme sociale și politice. Regizorul nu își propune să arate, vai-Doamne, cât de răi au fost japonezii și cât de viteji s-au ținut minoritarii creștini alături de părinţii misionari. El invită la o dezbatere legată de pietate, ne întreabă cât de departe suntem capabili și dornici să mergem în credința noastră – religioasă, dar şi laică.’
-Adriana Gionea a vazut ‘The Clan’ al lui Pablo Trapero si a scris despre film la PostModern: ‘El Clan este o metaforă cinematografică accesibilă publuciului larg. O metaforă a paraliziei colective în faţa unei ascensiuni malefice acaparante ce se bazează pe un prizonierat social asigurat de constrângerea prin amintirea complicităţii, a legăturilor ombilicale de clan. Povestea reală a familiei ce a înspăimântat din umbră Argentina anilor ‘80 oglindeşte de fapt instaurarea unui model vicios ce se impregnează în conştiinţa fiecăruia, precum oglinda insuportabilă în care se văd numai frica, neputinţa, laşitatea, devenite semnele unei paralizii (morale) în faţa răului. Totusi, nu vei avea parte de o analiză psihologică a dinamicii familiale în contextul delincvenţei de grup, care să-i dea undă verde unei dezbateri etice despre porţionarea sancţiunii judiciare şi distribuirea vinovăţiei şi a discernământului.’
-La liternet.ro am gasit cronica Cristinei Zaharia la ‘Ana, mon amour’ al lui Calin Peter Netzer si il compara cu filmele precedente ale regizorului: ‘Filmul pare mai slab şi mai lungit decât celelalte două, atât de compacte, de fără cusur. Săriturile din trecut în prezent şi, brusc, fără atenţionare sau explicaţii iar în trecut – fără să înţelegi în primele secunde al cui – ajung nu să obosească – mai ales înspre final – cât să deconcentreze. Este genul de poveste care poate să meargă la nesfârşit. Un plus şi un minus în acelaşi timp. Pentru că o fi mai lung ca Poziţia copilului, dar e şi mai cumplit ca temă, ca poveste, mai frisonant. Este acum o relaţie nu despre societate, ci despre oameni „adevăraţi”, spusă „pe bune”, cu maxim de sinceritate, aproape cu cruzime, fără pudorile de vitrină sau de basm din filmele, dramele romantice. Aici personajele iubesc, mănâncă, suferă cu adevărat, iau masa, au nevoie la baie.’
-Iata si impresiile Angelei de la CineAmator despre ‘Primele semne’: ‘O revitalizare a unui subgen neglijat, dar ofertant din punct de vedere cinematografic, Life (2017) este mai plauzibil decat multe alte syfy-uri recente, dar atat misto ca atmosfera. Ritmul este mai incet la inceput si filmul nici nu incearca sa fie mai complex decat ar trebui, punand de la inceput problema – kill the thing.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”The Salesman” (2016) – Forushande
-”Smurfs: The Lost Village” (2017)
