Pe vremea când ştiam cu certitudine că voi creşte suficient de mare încât să pot să devin un cititor cel puţin la fel de statornic şi rafinat ca cei pe care îi recunosc drept călăuzitori pe drumul presărat cu gânduri şi imagini, privirea îmi era adesea atrasă de cărţile pe care cei din jurul meu le ţineau în mâini şi le studiau cu atenţie. Şi nu de puţine ori, se făcea că, pentru toţi aceştia, timpul părea să îşi îngheţe slalomul, în vreme ce minţile se lăsau acaparate de tainele unor poveşti lungi şi parcă fără de sfârşit. Şi tot în acest vis devenit viu, se mai făcea că fiecare literă neagră părea că evadează dintre culori şi pagini albe, vrând să ne prindă şi pe noi în dansul lor neobosit.
În această ambianţă, clasamentul de mai jos propune şapte destinaţii literare al căror fir deopotrivă roşu şi nevăzut este poate tocmai acest îndemn vrăjit de a gusta din elixirul celor ce au fost odată scrise spre a se citi şi a se păstra în bibliotecile minţilor. De dincolo de ele, fiecare cuvânt ascuns printre hotarele coperţilor se dezvăluie în toată splendoarea, asemenea unei comori purtătoare de lumină şi aducătoare de înţelepciune, sub a căror strajă ziua parcă că îşi uită ale sale griji trecătoare şi răvăşitoare, în vreme ce tic-tac-ul unui ceas prins în perete sau în noi îşi face auzită vocea. Iar şoapta lui se împleteşte cu ecourile palide ale unei zile care, deşi rătăcită printre timpuri, vesteşte, fără încetare, sosirea acelei clipe menite să ne transforme chiar şi pe noi în mesagerii unui oarecare Azi.
7. Aceeaşi mare – Amos Oz (Editura Humanitas Fiction, 2021)
Până aproape de Crăciunul lui 2022, cu excepţia unor texte şi poveşti de sorginte biblică, nu îmi îndreptasem privirea spre nimic altceva aparţinând literaturii evreieşti şi implicit lumii renumitului scriitor Amoz Oz. Iar surpriza a fost cu atât mai mare şi plăcută cu cât nu citisem niciodată un roman al cărui fir narativ se desfăşoară asemenea unui poem, asemenea unui fir nevăzut al Ariadnei, care parcă te îndeamnă să pătrunzi în tainele unui labirint. Dar ceea ce m-a determinat cu adevărat să mă îndrept către acest univers străin a fost, chiar dacă poate părea cu totul copilăresc, nu ultima, ci prima copertă a versiunii româneşti a acestui roman. Am pătruns, astfel, în mrejele unei imagini încărcate cu picături de senin şi viaţă, în care cerul se îngemănează cu apa şi nisipul şi tinde să te învăluie într-o poveste veche şi actuală în același timp, în care totul pare a fi străjuit de o Aceeaşi mare, pe care, pentru a o descoperi, nu trebuie decât să îţi iei un mic avânt şi să te laşi purtat de valuri cât mai departe, prin lume şi timp.
Pentru început, vei afla că Nu departe de mare, pe strada Amirim / locuieşte singur domnul Albert Danon, a cărui viaţă este înseninată şi umbrită de prezenţa unor personaje puternic individualizate şi minuţios descrise prin intermediul unor capitole mai scurte sau mai lungi, secţiuni ale unui amplu poem şi implicit valuri ale mării. Iar pe măsură ce firul magic al poveştii se deapănă, suntem lăsaţi să descoperim că tot acest zbucium între ordinea raţiunii treze şi haosul conştiinţelor adormite – când fiecare prezenţă umană este privită ca o piesă importană dintr-un puzzle enigmatic, iar fragilitatea omului în fața destinului implacabil ne aminteşte permanent că Totul atârnă de un fir de aţă – este arbitrat de un narator fictiv. Deşi ascuns într-un con de umbră, acesta se dovedeşte a fi însuşi scriitorul real, care poartă dialoguri cu personajele romanului, fie în mod direct, la un restaurant, fie prin intermediul unor scrisori.
Fără îndoială, odată ce vom fi ajuns şi la coperta din spate a cărţii, iar apoi vom fi reîntors acest mic volum cu faţa către noi, vom redescoperi o imagine pe care, doar cuprinzându-o cu mintea, ne vom lăsa din nou învăluiţi de glasul tainic al mării. Iar dacă vom pătrunde şi cu privirea în acestă aparent simplă fotografie, vom identifica şi o umbră misterioasă, o siluetă care parcă ne îndeamnă să asistăm alături de ea la desfăşurarea acestei nesfârăşite întinderi de albastru şi chiar să încercăm să plutim printre valurile blânde sau înspumate ale unei mări care va rămâne mereu Aceeaşi, limpezind meandrele vieţii şi dezvăluind nenumărate cântece ascunse prin tot atâtea timpuri aparent pierdute.
6. Clara citeşte Proust – Stépahne Carlier (Editura Humanitas Fiction, 2023)
Încă din cele mai vechi timpuri, preocuparea omenirii pentru cunoaştere a reprezentat un subiect demn de adus în lumină prin prisma unor scrieri cu substrat filosofic sau religios, care s-au transformat, cu timpul, în veritabile călătorii ale spiritului pe tărâmuri pline de magie. Astfel au apărut nenumărate poveşti despre tot atâtea alte poveşti demult spuse, dar care sunt menite să dăinuie în deplină armonie cu cei care le ascultă sau le citesc, pentru ca mai târziu să le poată, la rândul lor, (re)istorisi.
O astfel de invitaţie este şi cea făcută de scriitorul şi jurnalistul Stépahne Carlier, al cărui roman tinde să se dezvăluie drept un adevărat imn închinat tuturor cărţilor care, asemenea oricăror alţi prieteni buni, îţi ies în cale pentru a înfrumuseţa şi chiar a îmblânzi goana haotică a spiritului printre diversele zgomote ale timpurilor. Fără vreo formulă magică specifică, suntem direct propulsaţi într-un orăşel din Franţa zilelor noastre, unde o întâlnim pe Clara, o tânără coafeză a cărei existenţă pare să fie umbrită de interminabila rutină a vieţii cotidiene, în care doar anumite cântece ascultate la radio îi mai dau puterea de a visa, departe de tărâmul dezlănţuit al tristeţilor şi dezamăgirilor. Pendularea chinuitoare în acest carusel se lasă, însă, oprită, atunci când, într-o oarecare după-amiază de miercuri, uşa coaforului se deschide, făcându-i loc unui personaj straniu, cu gesturi ample şi nervoase, care, pe lângă faptul că a venit fără să fi făcut programare lasă drept „bacşiş” o carte. Rând pe rând, aceasta va poposi în sertarul de la salon, în geantă, pe masă, iar mai apoi în biblioteca de acasă, unde va aştepta, cu răbdare. Aşa se face că, după exact cinci luni, douăzeci şi nouă de zile, două ore şi patruzeci şi şapte de minute, într-o altă oarecare după-amiază de duminică, Clara deschide cartea, lăsându-se pentru totdeauna prinsă în mrejele cuvintelor care se aliniau în faţa ochilor asemenea unor furnici, în vreme ce diverse propoziţii păreau să îi ceară socoteală ca o mână care îi face semn. Iar dincolo de toate acestea se afla nimeni altul decât Marcel Proust care, din umbra timpului pierdut, pare să o transforme pe Clara într-una dintre numeroasele sale prizoniere, atrase, cu delicaţe, în jocurile misterioase ale trecutului. Şi fiecare crâmpei de interminabilă poveste i se dezvăluie asemenea unei oglinzi magice, a unui portal menit să o conducă pe calea înţelepciunii, dăruindu-i puterea de a se cunoaşte cât mai bine şi de a privi lumea cu alţi ochi.
5. Cel mai frumos loc din lume e chiar aici – Care Santos şi Francesc Miralles (Editura Humanitas Fiction, 2022)
A fost o vreme în care, atentă fiind la oamenii care călătoreau în rând cu mine prin viaţă şi pe stradă, vedeam multe feţe pe cât de tinere, pe atât de îngândurate. Mult timp m-am întrebat de ce, refuzând, parcă, să cred că toate tristeţile şi durerile sufletelor nu sunt decât nişte mofturi copilăreşti sau, mai rău, nişte efecte fireşti ale unei societăţi care, prinse în goana nestăvilită după aprecieri şi putere, confundă fiecare clipă cu o picătură dintr-un oarecare elixir psihedelic.
Aşa se face că, o poveste cât se poate de adevărată a început să prindă viaţă chiar sub ochii mei cei prinşi în mrejele unui timp înţesat până la refuz de ştiri şi sloganuri senzaţionale şi alarmante, de suferinţe aducătoare de panică şi deznădejde. Iar în rând cu ele, alte pagini ale vieţii de dincolo de cărţi îşi strigau, parcă, dorinţa de a avea un deznodământ fericit, vestinudu-ne că venit momentul să ne îngăduim să fim, să privim, să ascultăm, să respirăm, să descoprim fiecare crâmpei al lumii în care am fost meniţi să ne naştem ca pe un loc sigur, ca pe o şcoală în care, petrecând mai mult de doisprezece ani, vom transforma fiecare secundă într-o lecţie preţioasă.
De această dată, şcoala se va metomorfoza într-o…cafenea; şi rând pe rând, la fel ca în orice joc, şase mese ni se pregătesc anume pentru a hrăni şi a vindeca rănile adânci care s-au scrijelit în noi. Poposind cu răbdare la fiecare dintre ele, nu mică ne va fi mirarea când vom descoperi că, la umbra unui cer lipsit de vise, fiecare zbatere a prezentului se va împleti cu şoaptele tainice ale unui trecut deopotrivă purtător de durere, speranţă, iertare şi viaţă. La început, drumul se va arăta, poate, anevoios, dată fiind goana nestăvilită printre vibrațiile hazardului, acolo unde ochii ni se vor deschide, scăldaţi în lumina viu colorată a misterelor încărcate de înţelepciune, acolo unde tot ceea ce a fost, la vremea lui, încrustat pe o hârtie învechită, se scaldă în marea viitorului. Căci abia la capăt de drum se află adevărata fericire, acea pasăre care ştie să zboare în rând cu îngerii, ieşiţi la rândul lor în calea noastră pentru a ne salva, iar mai pe urmă a ne înzestra chiar şi pe noi cu aripi. Şi astfel, după ce vom fi plutit, în taină, printre fantomele trecutului şi printre apele învolburate ale unui ocean scufundat în tristeţe, o bucăţică din altă lume va începe să-şi spună povestea, sub straja unui haiku demult ascuns printre zgomote şi ieşit astăzi la iveală pentru a ţine în loc zborul secundelor.
4. Copilul lui Noe – Éric-Emmanuel Schmitt (Editura Humanitas Fiction, 2018)
Încă din cele mai vechi timpuri, ni s-a demonstrat faptul că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Iar în iureşul acestui obsedant şi implacabil marş al timpului scufundat în moarte se naşte, de dincolo de orice timp şi spaţiu, un demn moştenitor al lui Noe, care după ce îşi va fi reconstruit Arca salvatoare, ne va lua cu blândeţe de mână, călăuzindu-ne într-un neobosit şi foarte viu pelerinaj spre adâncurile cele mai luminoase ale unui sine care, devenit fragil, riscă să îşi piardă orice urmă a identităţii, fără a gusta măcar o picătură din elixirul binefăcător al credinţei şi speranţei.
3. Inimă frântă – Akira Mizubayashi (Editura Humanitas Fiction, 2021)
Multe dintre zilele ultimilor trei ani au fost străjuite de o serie de dialoguri care, având ca punct comun îndemnul provocator d a-mi îngădui scurte evadări în trecut, mi-au reamintit că, deşi trăim într-o lume intens guvernată de vibraţii, semnale şi zgomote, avem nevoie măcar de o clipă pentru a-i descifra adevărata muzică. Iar pe măsură ce călătoria printre sunete devenea din ce în ce mai provocatoare, am resimţit plăcerea de a redescoperi tărâmul mereu proaspăt al acelor poveşti fără de sfârşit care ne istorisesc, printre altele, că muzica a prins viaţă pentru a-l însoţi pe om pretutindeni.
O astfel de lecţie mereu vie, tainică şi încântătoare se desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Inimă frântă care, deplin ancorat în parcursul sinuos al unei muzici menite să spargă barierele trecutului, ne readuce în lumină o poveste adevărată despre un război menit, ca atâtea altele, să arunce lumea sub un cer cu nori şi umbre de incertitudine, frică, suferinţă şi moarte. Cu toate acestea, trecând dincolo de hotarul primei coperţi, vom descoperi că fiecare cuvânt tinde să se transforme într-o vibrație penetrantă a unei muzici care la început este străbătută de o cruntă suferinţă, pentru ca mai târziu să ne deschidă porţile spre un tărâm plin de lumină. Şi astfel, pe măsură ce ne apropiem de finalul poveştii, vom înţelege că, de fapt, fiecare dintre acele sunete despre care mulţi credeau că îşi pierd viaţa atunci când instrumentele dispar, se vor reorândui în limbajul mult mai tainic al tuturor sufletelor, deopotrivă înzestrate cu viaţă sau trecute, cu timpul, în rândul fantomelor.
2. Dacă pisicile ar dispărea din lume – Genki Kawamura (Editura Humanitas Fiction, 2022)
Despre conflictul dintre fiinţa umană şi Diavol s-au scris şi se vor scrie multe, începând cu paginile Bibliei şi continuând cu o serie de ficţiuni care caută să revitalizeze întregul tezaur de mituri şi legende pline de înţelepciune. Între acestea din urmă se află şi romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume care, plasând străvechea poveste în contextul culturii japoneze, ne invită la o fascinantă călătorie în căutarea sinelui pierdut. Astfel, dacă nu am reuşit, cel puţin deocamdată, să asistăm şi la alte întâlniri şi dialoguri fictive ale Diavolului cu diverse personaje înscrise deja pe o listă a nemuritorilor, nu trebuie decât să ne propunem un popas printre paginile volumului semnat de Genki Kawamura şi să devenim martorii unor fapte care, deşi total desprinse de pe un oarecare tărâm fantastic, tind în acelaşi timp să se regăsească în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, când vom descoperi că cel ce are acum menirea să ne devină călăuzitor nu este altcineva decât un poştaş care, în anonimatul lui, se face cunoscut tuturor drept cel ce aduce în lume un noian nesfârşit de veşti. Lunga lui epistolă către cititori începe a se scrie într-o oarecare zi de luni, când protagonistul, ajuns la vârsta de 30 de ani, află că îşi va pierde foarte curând viaţa, luptând cu una dintre necruţătoarele boli ale lumii contemporane. Iar în momentul în care întreaga sa lume tindea să se transforme într-un adânc ocean al deznădejdii, Diavolul intră în scenă, lepădând doar îmbrăcămintea dar nu şi năravurile strămoşului Mefisto. Dumnezeu a creat lumea asta în şapte zile, îi spune el Poştaşului. Şi tot la un anumit număr de zile pare a se reduce şi implacabilul pact dintre cele două personaje, miza fiind dispariţia unui lucru considerat preţios în societatea actuală.
Aşa cum poate era deja de aşteptat, ziua de sâmbătă, cea de-a şasea zi a săptămânii, în care se spune şi se ştie că Dumnezeu l-a creat pe om, devine în acest caz ziua fatidică, în care însuşi Poştaşul trebuie să părăsească această lume, pentru totdeauna, nu înainte de a-şi revizui, lucid, fiecare pas prin viaţă. Nu ştim dacă el a murit, dându-i astfel căştig de cauză lui Aloha. Dar ceea ce suntem lăsaţi să înţelegem este că fiecare zi din această săptămână de coşmar s-a dezvăluit ca un timp extrem de preţios, ca un şir nesfârşit de taine ce păreau a-şi afla răspunsul într-o magică formulă ascunsă, parcă, printre zgomotele vieţii.
1. Numărul 2 – David Foenkinos (Editura Humanitas Fiction, 2024)
De cele mai multe ori, atunci când încercăm să definim adolescenţa, ne raportăm la întregul arsenal de considerente psiho-sociale. Iar prin ele, ajungem, foarte uşor să cădem în plasa de a privi această etapă din perspectiva unor ani înfloritori şi senini, bogaţi în experienţe care să îl maturizeze pe cel ce a fost nu foarte demult doar un copil şi să îl crească în spiritul dragostei pentru ceea ce este cu adevărat frumos şi valoros.
Iar dincolo de această viziune poate mult prea optimistă pentru lumea în care trăim, cotidianul agitat şi uneori mult prea rece ne-a demostrat, adesea, că ceea ce a fost menit, la un oarecare început, să ne educe în numele binelui, a fost umbrit la un alt moment dat de un nor mai puţin luminos, venit parcă să răstroarne ordinea lumii şi, implicit, să strice drumul armonios al vieţii.
Fără vreo tradiţională incantaţie magică, periplul nostru începe a prinde contur la o tresărire de gând, sau poate la un semn nu cu mult diferit de glasul care îl propulsează pe Martin Hill nu doar pe scena vieţii, ci mai ales în lumea lui Harry Potter, acel tărâm care a fascinat şi continuă să vrăjească generaţii întregi de cititori şi privitori. Şi aşa cum fiecare profil scrijelit cu negru pe o coală albă va prinde, la vremea la rânduită, lumină şi culoare, mintea celui care a înţeles, încă de la vârsta de zece ani că una dintre modalităţile prin care poţi fi fericit constă în a modifica realitatea, se lasă scufundată în jocul periculos al celebrităţii. Rând pe rând, raţiunea şi spiritul se lasă înveşmântate în norii grei ai vulnerabilităţii, acolo unde fiecare vis tinde să se confunde cu un oarecare balon de săpun, în vreme ce, sub straja capriciilor sorţii, slalomul haotic al ego-ului fragil printre tristeţi, suferinţe, uimiri sau crunte dezamăgiri preschimbă fiecare picătură de magie într-o amară otravă. Dar, ca un răspuns fericit al destinului, la capăt de drum se află acelaşi nemuritor Harry Potter, care, la graniţa dintre raţiune şi magie, descinde pe un tărâm în care tristeţea şi suferinţa dau naştere fricilor paroxistice, transformând fiecare clipă într-o etapă primordială din jocul implacabil al vieţii şi al morţii. Dar la fel ca orice super-erou cu acte în regulă, spiritul lui evadează dintre fantasmagorii, lumini şi decoruri şi îţi ingăduie să descoperi că orice eşec poate dobândi o aură benefică, atunci când cel care suferă începe să se trezească, ascultând şi vindecând chiar şi acele dureri care, aparent fără leac, tind să te însoţească pe tot parcursul vieţii.
Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/humanitas-fiction, https://www.facebook.com/humanitas.fiction.
