De-a lungul timpului, s-au scris şi s-au spus multe pentru a defini şi a elucida, pe cât posibil, eternul mister al doamnelor de pretutindeni. Dintre cei mai înţelepţi, unii au considerat că femeia este o întruchipare a înţelepciunii vieţii, în vreme ce alţii s-au raportat la ea ca la o posesoare a unei forţe nevăzute şi a unei voci pline de pasiune, care te face să devii prizonier al unui melos menit să te rătăcească prin labirintul deşertăciunilor.
Mai târziu, această categorisire a căpătat o şi mai mare însemnătate, în deplină armonie cu schimbările de natură socio-culturală, fapt adesea consemnat în diverse apariţii literare, încărcate cu detalii menite să ne deschidă ochii, îndemnându-ne să recunoaştem în femeile prezente în viaţa noastră nişte spirite deopotrivă sensibile şi înzestrate cu un deosebit curaj. Prin intermediul lor, se nasc poveşti deopotrivă tragice, provocatoare şi rafinate, în care femeia joacă de cele mai multe ori rolul principal, ca mesager al dragostei sau ca luptătoare îndârjită cu toate durerile, dezamăgirile, minciunile şi trădările care îi umbresc călătoria prin viaţă.
5. Tokyo pentru totdeauna – Emiko Jean, Editura Litera, Bucureşti 2021
Oare câţi dintre noi, ca iubitori de poveşti, nu ne-am lăsat prinși în mirajul unor lumi în care totul pare că este posibil și nu ne-am dorit măcar o dată să ne transformăm, fie şi pentru o secundă, într-unul dintre personajele îndrăgite care, încă din copilărie, ne-au înseninat viața?
Un posibil răspuns oferit de literatura contemporană la această întrebare se ascunde și în paginile volumului Tokyo pentru totdeauna, conceput de autoarea Emiko Jean drept o nouă ficțiune inspirată din spațiul puțin cunoscut dar mult controversat al culturii tradiționale japoneze și adus în atenția cititorilor într-o perioadă intens străbătută de clipe de incertitudine, când una dintre cele mai nobile acțiuni este puterea de a visa, de a găsi frumosul aducător de speranță chiar și acolo unde el pare că a dispărut.
Fără vreo formulă magică specifică unei poveşti, suntem direct propulsaţi în societatea americană a zilelor noastre, unde facem cunoştinţă cu Izumi Tanaka, o adolescentă a cărei existenţă, deşi plină de vitalitatea specifică vârstei la care cele mai multe dintre fete își fac planuri pentru un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, tinde să fie umbrită de dorinţa de a-şi cunoaşte tatăl. Rând pe rând, ceea ce părea la început o simplă poveste a unei fete de 18 ani, se transformă într-o veritabilă aventură apropiată, într-o mare măsură, de caracterul antrenant al unei producții cinematografice. Iar atunci când toate obstacolele sunt pe deplin depăşite, Izumi tinde să lase în urmă veşmântul de Cenuşăreasă modernă care pare să fugă din fața propriului bal şi, asemenea unei păsări Phoenix, se transformă într-o fiică a Japoniei cu acte în regulă, a cărei răbdare, perseverenţă şi nobleţe merită răsplătite, aşa cum, de altfel, fiecare dintre poveştile memorabile ne-a obişnuit.
4. Casa destinului – Jessie Burton, Editura Humanitas Fiction, 2023
Nu cu multă vreme în urmă, vara cea străjuită de zilele cufundate în blânda lumină a soarelui s-a împletit armonios cu firele nevăzute ale unor scrieri care mi-au retrezit amintiri foarte dragi dintr-o copilărie în care obişnuiam să privesc ore în şir diverse poze şi amintiri de familie, desprinse parcă dintr-o lume a poveştilor ce voiau să mă învăluie şi să îmi dăruiască puterea de-a visa. Deloc întâmplător, lumea cărţilor timpului meu mi-a oferit atunci posibilitatea de a mă lăsa condusă pe calea cea tainică şi magică a romanului Miniaturista prin care scriitoarea şi actriţa britanică Jessie Burton redeschide porţile acelui univers străjuit de femei puternice, pe care timpul le-a transformat în mânuitoare iscusite de arme ale destinului.
Păstrând vie în minte imaginea acelui tărâm unde iubirea statornică faţă de Dumnezeu a pălit de multă vreme în faţa datoriei pentru avuţiile pământeşti, în timp ce minciuna s-a impus ca emblemă a statutului de om liber sau condamnat la moarte, mi-am îngăduit continuarea călătoriei, străbătrând după bunul plac încăperile din Casa destinului. Sub ochii mei a reprins parcă viaţă acea poveste menită a se petrece la graniţa dintre două realităţi pe cât de crunte, pe atât de pline de speranţă. Căci după ce zidurile reci ale casei de pe Herengracht ne vor fi lăsat să pătrundem în holul ce ne trimite cu gândul la o tablă de şah, o făptură înveşmântată într-o rafinată rochie aurie îşi va istorisi călătoria prin timp.
Ea este nimeni alta decât Thea – copila plăsmuită dintr-o iubire interzisă, dar care, încă de la dureroasa-i naştere, părea să vestească apropierea unor timpuri pline de linişte şi de speranţă. Rând pe rând, ea pare să calce cu hotărâre pe urmele mamei sale şi, lăsându-se prinsă în mrejele unei iubiri pe cât de nevinovate, pe atât de asemănătoare pieselor de teatru, poartă deopotrivă veşmintele rafinate şi covârştioare ale unui destin nemilos. Iar atunci când neobositul joc al vieţii şi al morţii tinde la rândul lui să îşi modifice regulile, spiritul mamei recapătă viaţă, asemenea unei unduiri duioase dintr-un cânt sfâşietor, menit să împletească timpurile vechi şi noi, iar la vremea rânduită să vindece rănile grele şi să rescrie acele pagini dintr-o soartă implacabilă care părea de nestăpânit.
3. Aneta – Lucian Domşa, Editura StudIS, Iaşi, 2020
Pe când eram doar un copil trăitor într-unul din multele blocuri ale unui oraş aglomerat, curiozitatea m-a îndemnat, printre altele, să fiu un ascultător fidel al unor poveşti minunate. La loc de mare cinste printre acestea se aflau poveştile lui Ion Creangă, iar mai târziu Amintirile sale din copilărie, care au însoţit mintea celui devenit între timp cititor spre o lume tainică, străbătută parcă de la un capăt la altul de clinchetul gingaş al unor râsete aducătoare de viaţă şi frumuseţe.
Rând pe rând, ca nişte asigurări că am ajuns la vârsta la care pot înţelege câte ceva din cele pe care bunicii şi părinţii mei le-au trăit şi citit, romane importante ale literaturii noastre s-au deschis înainte-mi. Şi nu mică mi-a fost astfel bucuria când am descoperit că în acest univers impregnat de mistere, legende şi aleanuri romanul Aneta s-a scris asemenea unui elogiu adus vieţii, dar mai ales unei dorinţe de a întări viaţa prin scris, de a îndepărta răul, boala şi infirmitatea prin puterea cuvintelor.
Lăsându-ne purtaţi pe firul poveştii, acea lume plină de taine, în care viaţa se îngemănează cu moartea, realităţile cu visele prevestitoare şi tristeţile cu bucuriile, se redeschide în faţa noastră, lăsându-ne să înţelegem că, deşi vremurile s-au schimbat, destinul satului nu încetează să se regăsească în cel al omului, adesea prea fragil în faţa luptei cu trecerea timpului. Şi aşa se face că, din miezul unei lumi aflate parcă la graniţa dintre viaţă şi alunecare spre neant, Aneta se distinge nu doar ca eroină a unui roman, ci şi ca mesageră statodnică a acelor vremuri în care ziua începea şi se sfârşea cu Dumnezeu, iar timpul „avea cu oamenii o nesfârşită răbdare” (Marin Preda). Iar mai târziu, când destinul pare că se urzeşte la umbra unei lumi moderne care asociază traiul mai bun cu munca tinerilor în fabricile şi uzinele din oraşele guvernate de blocuri, aceeaşi Aneta va dăinui ca purtătoare a unei lumini binefăcătoare, plăsmuită parcă din taina unui cânt care reconstruieşte hotarul dintre o lumea cea nouă condamnată la însingurare şi tăcere şi spaţiul menit veşniciei
2. Voi merge pe urmele paşilor tăi – Care Santos, Editura Humanitas Fiction 2021
Despre viaţa de familie s-au scris şi se vor scrie numeroase pledoarii, într-o deplină armonie cu diversele orientări de natură socială şi culturală. Iar pe această cale, poate că nu mai este deloc o noutate faptul că multe dintre poveştile născute şi ţesute în taina familiei s-au transformat adesea în subiecte rafinat şi minuţios consemnate în paginile romanelor sau în mereu imprevizibila şi provocatoarea lume a imaginilor. Nici viziunile contemporane nu s-au lăsat mai prejos, invitând adesea cititorul şi privitorul să pătrundă într-un colţ oarecare din spatele unei scene şi să descopere că fiecare fapt al vieţii este menit să ni se înfăţişeze ca un noian de bucurii senine şi aşteptări care, dublate de tot atâtea implacabile dezamăgiri şi suferinţe, ne vor înzestra cu putere, speranţă şi nobilă demnitate.
O astfel de morală mereu vie se poate desprinde cu uşurinţă şi din paginile romanului Voi merge pe urmele paşilor tăi, care, continuând demersul scriitoarei Care Santos de a analiza cu multă atenţie personalitatea caleidoscopică a femeii moderne, ne reaminteşte faptul că trecutul depinde de noi, pentru că noi suntem cei care alegem ce să facem cu el. Fiecare crâmpei al acestei poveşti asemănătoare oricărei pagini dintr-o viaţă adevărată pare a fi pus sub semnul mai puţin obişnuitului, fapt sugerat încă de la început, când Reina Gené primeşte o scrisoare de la un necunoscut. Iar din acel moment, psihologul pragmatic şi ambiţios care, într-un roman anterior (Tot binele şi tot răul) ni se dezvăluise ca mamă şi soţie vulnerabilă, redeschide portalul greu al trecutului, pornind în căutarea acelor adevăruri ascunse care, încrustate în negura timpului şi rătăcite printre zgomotele unui război demult apus, demonstrează că, de multe ori, viaţa se dovedeşte a fi mai complicată decât oricare scenariu de film.
1. Povestitoarea de la Auschwitz – Siobhan Curham, Editura Librex, Bucureşti 2024)
Nu de puţine ori, timpurile ne-au demonstrat că numeroase crâmpeie din istoria adevărată şi-au aflat un loc de mare cinste în rândul acelor poveşti pe cât de fascinante, pe atât de puternic încrustate în memoria noastră cu slove de lumină şi de sânge. Pe de o parte, ele s-au scris și spus prin intermediul unui noian de legende, cărora nu le putem demonstra veridicitatea, dar prin care descoperim, cu nesfârşită uimire, că multe dintre personalităţile unor vremuri îndepărtate vor să ni se înfăţişeze ca personaje ale unei lumi aflate sub semnul luptei permanente dintre bine şi rău. La polul relativ opus, se află tot atât de numeroase pagini importante ale trecutului care ne confirmă, fără putinţă de tăgadă, că în destinul fiecărui om dăinuie, pentru totdeauna, schije ale unui război nemilos care, deși pare că a fost odată, a răpit dreptul omului la viață, fără vreun prealabil drept la replică și a lăsat în urmă numeroase victime colaterale, rămase tot atât de încremenite şi neputincioase în faţa suferinţelor şi a morţii.
Ca o formă de reconstituire a unor timpuri îndepărate şi deopotrivă condamnate la o iminentă repetare, literatura zilelor noastre propune titluri profund ancorate în dramele secolului trecut, când tihna lumii s-a cutremurat în faţa zgomotelor Războaielor Mondiale, pe care marile minţi aflate la putere le vedeau ca pe soluţiile optime ale restaurării sociale, ca pe o cale a progresului şi a prosperităţii, dar care s-au transformat, inevitabil, în teatre vii, înţesate de interminabile scene ale haosului şi durerii.
Dar ceea ce rămâne în urma oricărei relatări care ni se vor părea adesea greu de parcurs, dată fiind permanenta întrepătrundere a ficţiunii captivante cu datele seci înscrise în diverse documente de arhivă, este prezenţa acelor spirite care, în vulnerabilitatea lor, au decis să îşi unească forţele, regăsind drumul către adevărata libertate. Căci în vreme ce lacrimile se împleteau nu doar cu zgomotul apăsător al secundelor, ci şi cu ecourile deznădăjduite ale unei rugăciuni, poveştile se plăsmuiau, la rândul lor, căutând parcă să sfideze chiar şi cele mai reci prejudecăţi şi priviri venite dinspre cei aflaţi în diverse alte tribune din aceeaşi arenă a unei istorii adesea neiubitoare de linişte şi viaţă. Iar ceea ce a rămas dincolo de cuvinte se răsfrânge, cu blândeţe şi asupra noastră, ca o morală mereu vie şi plină de mister a ceea înseamnă cu adevărat prietenia care, înzestrată cu o nebşnuită forţă, ne preschimbă toţi în mesageri destoinici ai binelui purtător de pace, inocenţă şi dragoste purtătoare de speranţă.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://carturesti.ro/, https://www.goodreads.com/, https://www.facebook.com/humanitas.fiction, https://www.facebook.com/ANETA623046295007203)
