Cinematografia e plină de povești și personaje incredibile, dar, adesea, din filme rămân cu noi și scenele gândite de regizori ca niște tablouri în mișcare, în care domină simetria sau, dimpotrivă, o dezordine care întregește cadrul. Și există filme în care narațiunea cade în planul secundar și totul este numai despre imagine.
5. Leviathan (2012) – Lucien Castaing-Taylor, Verena Paravel
Un documentar care intră in inima industriei de pescuit, „Leviathan” reprezintă un efort incredibil de explorare vizuală, cu imagini surprinse de camere atașate peste tot: sub apă, de pescari, dar și lăsate să alunece printre droaiele de pești care sfârșesc pe un vas de pescuit care navighează în nordul Atlanticului. Castaing-Taylor și Paravel pun accentul strict pe procesul capturării peștilor, așa că filmul este numai despre imagini și nu există niciun fel de narațiune. Nu avem interviuri, comentarii și nici muzică, dar avem un colos de metal care sparge valurile oceanului, adâncimea nopții, tăcerea peștilor prinși în camere de metal unde mai ajunge numai huruitul puternic al motoarelor și strigătele singurilor martori, păsările care brăzdează cerul de deasupra oceanului.
„Leviathan” ar putea fi definit ca un documentar gotic în care vedem cum se învârt viața și moartea pe vas și în care pescarii sunt plictisiți și obosiți de ambele, tatuajele lor rămânând cel mai plin de viață lucru de acolo.
4. El Topo (1970) – Alejandro Jodorowsky
Filmul lui Jodorowsky din 1970 a fost unul dintre cele „legendarele pierdute”, ani la rândul fiind de negăsit până la momentul lansării sale pe DVD, în 2007. „El Topo” este alcătuit dintr-o grămadă imensă de simboluri peste care s-au turnat imagini și sunete. Pentru mulți, coloana verterbală a filmului, povestea care se desfășoară, cu transformările prin care trece El Topo, s-ar putea să se piardă sub un sistem muscular în care se împletesc imagini dominate de simetrie cu unele dominate de o dezordine totală, imagini care nu pavează drumul către o concluzie a filmului, ci care pur și simplu se potențează unele pe altele.
3. La Belle Captive (1983) – Alain Robbe-Grillet
Un film inundat de imagini suprarealiste, pelicula lui Robbe-Grillet este un thriller misterios care dintr-un punct, aduce a coșmar fără de sfârșit, în care nici imaginile calde care mai răsar plăpând nu liniștesc, anunțând ceva nefast. „La Belle Captive” este și un tribut adus lui Magritte, găzduind picturi în mișcare de-ale acestuia, o altă piesă din labirintul de simboluri pe care se clădește filmul. Avem trimiteri la filmele cu vampiri, la picturi renascentiste, motociclete în camere cu catifea roșie și paturi cu baldachin, execuții de plajă și întâlniri secrete în cimitir. Toate te lasă, în cele din urmă, cu un sentiment de neliniște și nesiguranță în propriile simțuri.
2. Nun va Goldoon (A Moment of Innocence) (1997) – Mohsen Makhmalbaf
Filmul iranianului Makhmalbaf rămâne unul dintre preferatele mele, pentru că proiectează o atmosferă ludică și solară, dominată de un sentiment că nimic rău nu se poate întâmpla de fapt. Filmul este un soi de documentar ficțional, în care regizorul vrea să recreeaze o experiență personală din ’76, când în timpul unei demonstrații împotriva șahului, un polițist a fost înjunghiat, el fiind găsit vinovat și închis pentru cinci ani. Makhmalbaf vrea să confrunte trecutul cu viitorul, angajându-i ca actori chiar persoanele care au luat parte la această experiență, inclusiv polițistul. Singurii actori (amatori) sunt cei care trebuie să joacă versiunile tinere ale regizorului și polițistului. Iranianul țese o poveste duioasă, în cadre simple, în care personajele sunt mereu elementul central. Toate imaginile create de Makhmalbaf sunt întărite mereu și de câte o replică pentru potențarea absurdului sau frumosului. De pildă, într-o scenă, o fetiță care stă lângă niște rafturi pline cu ceasuri întreabă: „Cât e ceasul?” Iar în alta, versiunea tânără a polițistului, printre pereții gri ai orașului, întreabă dacă „A văzut cineva o rază de soare?”
1. The Color of Pomegranates (1969) – Serghei Paradjanov
Sovietico-armeanul Serghei Paradjanov și-a dorit, prin această capodoperă, să retraseze viața lui Sayat-Nova, un poet din secolul al XVIII-lea, însă nu printr-o narațiune clasică, ci prin crearea unei lumi în care camera nici nu se mișcă prea mult, personajele sunt misterioase, iar culorile și pattern-urile inundă ecranul. E o lume artificială, care-ți dă senzația că e mai lentă decât e de fapt, în care fiecare scenă pare o icoană ortodoxă sau o miniatură persană. Ceea ce face ca imaginile create de Paradjanov să fie aparte este și un anumit primitivism care irumpe din ele, precum și elemente din cultura armeană, suprapuse pe situri arheologice. În „The Color of Pomegranates” e un delir bizar de frumusețe și care, deși nu te lămurește cu nimic în ceea ce-l privește pe Sayat-Nova, îți oferă o experiență cinematografică ca nicio alta.
