Știu că vor ieși iar discuții pentru că am pus un serial pe primul loc în topul de filme, dar asta e situația: eu consider atât serialele, cât și documentarele tot filme în sensul larg al cuvântului, așa că e ok să fiți de acord cu mine 😀 : After Life este unul dintre cele mai bune seriale de pe Netflix din ultimii ani, mixând seriozitatea cu ironia, tristețea cu o viziune foarte pozitivă asupra vieții. Lucru care se poate spune și despre ”Funeralii fericite” (recomand, de altfel, și „Nunta mută”, capodopera cinematografică a lui Mălăele). Și altele, aici, în topul personal al lunii ce a trecut:
1. After Life (2022, miniserie, sezonul 3, 6 episoade)
Când am văzut primul sezon din After Life, scriam că există „ușoare tendințe melodramatice siropoase spre final”. Așa este și în ultimul sezon, dar nu m-a mai deranjat deloc, pentru că este un final pe care serialul îl merită. De altfel, cam în jurul unui mesaj despre bunătate și cumsecădenie este construit al treilea sezon, în care personajele noastre se îndreaptă spre o concluzie aproape definitivă asupra vieții lor, cea care îi consacră a fi oameni obișnuiți, aflați într-un orășel absolut normal, care trăiesc vieți absolut normale, cel puțin pentru Marea Britanie. „Fiți buni”, ni se tot repetă, „treceți peste sarcasm și ironie și vedeți fața bună a lucrurilor, a oamenilor”. Adăugați, spun eu, mult umor, ceva situații neobișnuite, „simpatica” lume a tabloidelor, o alegere inspirată a actorilor și situațiilor în care sunt puși aceștia și veți descoperi un serial (cu toate cele trei sezoane) aproape de perfecțiune, mai ales pentru spectatorii care știu să înțeleagă ironia, sarcasmul, replicile inteligente și mesajul. Fiți buni! Nota: 10/10
2. Munich: The Edge of War (2021)
Filmul lui Christian Schwochow încearcă să ofere o altă perspectivă a perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, punând accentul pe chestiunea cehoslovacă, respectiv negocierile din 1938 dintre Hitler și Occident asupra regiunii Sudeților. Chiar dacă în centru se află doi prieteni buni, deveniți cumva adversari de vreme ce unul a devenit membru al diplomației naziste și celălalt membru al celei britanice (ba chiar și cu instrucțiuni de spionaj), ceea ce atrage spectatorul e reprezentat mai degrabă contextul istoric, pentru că perioada nu este deloc simplă și deciziile nu sunt deloc ușor de îmbrățișat. Neville Chamberlain se găsește într-un moment istoric în care nu poate da înapoi și trebuie să îl privească cu îngăduință pe Hitler, în timp ce își dorește enorm pacea, ceea ce înseamnă că va accepta concesii temporare pentru a încerca o pace definitivă. Știm ce a spus istoria la final, dar filmul își propune o reconciliere cu Chamberlain înainte să vină Churchill și să repare totul. Un film ce își merită locul într-unul dintre cele mai interesante filme istorice din ultima perioadă. PS: În plus, rușii sunt cvasi-inexistenți (un alt lucru incorect istoric, dar este totuși un film de ficțiune!) Nota: 8/10
3. Funeralii fericite (2013)
Când am văzut zilele astea acest film, m-am gândit cumva și la mult-comentatul Don’t Look Up: Funeralii fericite seamănă cu filmul american, are parțial aceeași idee, doar că la o scară mai mică, mai individuală, mai pur omenească. Trei prieteni de pahar ajung într-o noapte în fața unei ghicitoare, care le prezice moartea în următoarele zile. Așadar, cometa e mult mai actuală, mult mai apropiată de realitate, mai ales când descoperim că prezicerile par adevărate când primul dintre ei moare în exact circumstanțele menționate. Cum îți petreci, așadar, ultimele zile, ultimele clipe din viață dacă știi că moartea e iminentă? Te îmbeți, faci acte de caritate, cauți prostituate sau te scufunzi în tristeți iremediabile? Sigur, nu e același film excepțional ca „Nunta mută”, dar și aici, în acest film-teatru, Horațiu Mălăele e exemplar și în calitate de actor, și în calitate de regizor, filmul are umor, are dinamism și are multă rezonanță în mintea spectatorului, care încearcă să se pună în pielea personajelor și să răspundă la întrebarea: Cum mi-aș trăi ultimele clipe ale vieții? Chiar, cum? Nota: 8/10
4. The Lost Daughter (2021)
Nu am citit volumul semnat de Elena Ferrante, așa că privesc acest film fără să cunosc ”dedesubturile” cărții, fără să știu cât de departe este această ecranizare de ceea ce a vrut autoarea (sau autorul?). Am fost de la început atras de ambianță, de atmosferă: mare parte din film se petrece pe o plajă din Grecia (filmările au avut loc în insula Spetses, pe care nu am ajuns încă), atmosfera este tipic grecească (liniște, apoi invazia unei familii care strică liniștea de pe plajă), taverne, cluburi, detașare, căutarea echilibrului interior într-o zonă care chiar îți permite să te simți „acasă”. Dincolo de asta, mi s-a părut un film tern, în care trecutul și prezentul se confruntă deseori, încearcă să aibă întâietate, iar Leda nu mai știu să își trăiască momentul, pentru că se simte mereu încorsetată de un trecut care o bântuie: de la o relație pierdută (din vina ei) până la relații complicate cu fiicele sale, de la depărtarea pe care o simte acum față de anumite ființe umane din jurul ei până la conflictul deschis cu o familie complicată a prezentului. Așa cum nu a simțit nici Leda (o Olivia Colman ok, dar nu mai mult), nici eu nu am simțit vreo apropiere față de acest film, prea lent, prea distanțat față de spectatorul din mine, în ciuda „iubitei” mele, Grecia. Nota: 7/10
5. The Power of the Dog (2021)
„În ghearele câinilor” pare un western venit pe filiera celebră acum a lui Brokeback Mountain, care are mai puțin de-a face cu Vestul Sălbatic în întreaga sa splendoare (oricum suntem undeva după primul război mondial, avem mașini, căi ferate și deja lumea se schimbă), ci cu poveștile sale de dragoste, neîmpliniri, suferințe și discriminări. Doi frați total diferiți își caută calea fericirii în această lume dură: unul are alură de gentleman și se spală zilnici într-o baie generoasă, este timid, dar și bine intenționat, așa că nu e greu să-și găsească o soție (văduvă și care are un băiat studios și efeminat); celălalt este „nespălat” la propriu și la figurat, lipsit de diplomație și de politețe, și care trăiește nefericit într-un trecut pe care îl simte pierdut pentru totdeauna. Așadar, nu este un western tipic, ci o dramă psihologică și dură, care are un început foarte molcom, pentru a se înteți spre final, atunci când realizezi cât de complexe sunt aceste personaje pierdute în Vestul sălbatic, cât de greu este să supraviețuiești discriminării de orice fel atunci când nu ai niciun prieten alături, cât de complexe sunt mai mereu rolurile pe care le poate interpreta Benedict Cumberbatch. Nota: 6,5/10
Pentru alte filme, puteți căuta cu încredere și pe grupul de recomandări Netflix România.
(Sursă fotografii: IMDb.com)
