”O noapte furtunoasă”
Regie: Florin Liță
Distribuția: Alexandru Banciu (Jupân Dumitrache), Adrian Piciorea (Nae Ipingescu), Mircea-Alexandru Băluță (Chiriac), Vlad Lință (Spiridon), Voicu Aaniței (Rică Venturiano), Vlad Brumaru (Ghiță Țircădău), Bianca Cuculici (Veta), Ana Crețu (Zița).
Scenografie: Ioana Colceag
Lumini și sunet: Florin Liță
Adaptare muzicală: Adrian Piciorea
Premiera: 2 noiembrie 2016
Reprezentații viitoare: 13 Aprilie, Godot Cafe – Teatru
Universalitatea operei lui Caragiale ni se relevă încă o dată. De data aceasta, într-un cadru nonconformist, într-un spațiu restrâns, dar folosit la maxim de către scenografa Ioana Colceag și regizorul Florin Liță, care au reușit să folosească micul spațiu ce găzduiește Teatrul Arte dell’Anima de mai puțin de doi ani, în avantajul lor și al reprezentației scenice. 1 aprilie a fost ziua păcălelilor mai mult ca niciodată. O noapte furtunoasă chiar, cu relații dintre cele mai actuale, cu încrengături care au pus unele personaje în încurcătură, dar numai pentru un scurt moment, căci păcăleala a fost una atât de bună încât a prins în plasă până și pe cei mai familiști și mai de onoare cetățeni.
Cred că suntem destul de familiari cu jupânul Dumitrache, cel care ține la onoarea de familist și care are încredere deplină în Chiriac pentru a veghea la susținerea status quo-ului, precum și cu bunul prieten al jupânului, Nae Ipingescu, tovarăș la cataramă în ale politicii și în ale statutului de familist. Acestui trio se adaugă Spiridon, băiat de casă și cunoscător al mersului lucrurilor. Nu pot să lipsească nici cele două personaje feminine, cele două surori, Veta și Zița, diferite ar părea în ceea ce privește statutul social, dar cu aceeași dorință de iubire și pasiune, chiar dacă una dintre ele încearcă să păstreze aparențele.
Scenariul este unul clasic, narațiunea lui Caragiale fiind urmată, însă la mise en scene capătă accente moderne care reușesc să consolideze relația dintre spectacol și public, acesta răspunzând pozitiv la ghidușiile pe care regizorul le-a introdus în jocul piesei.
Regizorul Florin Liță, absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa profesor conf.univ.dr. Ion Mircioagă, realizează acest spectacol ca urmare a câștigării celei de-a doua ediții a proiectului-concurs Anima pentru societate. Acesta este contextul în care ia naștere spectacolul O noapte furtunoasă, proiect din care face parte generația tânără a teatrului românesc. Regizorul se află la al doilea spectacol (primul fiind spectacolul Cu ușile închise, producție a UNATC „I.L.Caragiale”, Bucuresti 2016), și ne dorim să nu se oprească aici și să ne mai dezvăluie din esența acestei lumi (care) constă în exploatarea modului de trai al compatrioților și a felului de a fi al acestora. O exploatare care are ca scop dezvăluirea metehnelor, superstițiilor și obiceiurilor. Mahalaua lui Caragiale se ghidează după o singură zicală: „Carpe diem!”. O lume a mahalalei unde politica se combină cu gelozia; iubirea cu moralitatea, iar felul de viață cu pretențiile și idealurile care se vor a fi atinse de către personaje.(Regizorul Florin Liță)
Metehnele românilor au rămas aceleași, în acest spectacol ele fiind mai actuale ca oricând căci nu cred că s-a mai întâlnit într-o reprezentare a acestei opere indicații geografice preluate din însăși vecinătatea locației teatrului sau un morman de sticle de bere aruncate sub un scaun chiar pe scena teatrului sau, și mai și, o scenă în care doi dintre protagoniști să se arunce într-un ospăț ca la noi, ca la români, cu cârnați și muștar. În acest sens, decorul și costumele au reprezentat poate aspectul cel mai apropiat de contemporaneitatea operei lui Caragiale. Ani mulți au trecut, dar oamenii și trăsăturile lor sunt aceleași: prostia, fățărnicia, kitsch-ul sunt prezente mai mult ca niciodată. Elemente ale decorului și ale vestimentației actorilor indică aceste trăsături: costumația Ziței, ca să nu mai vorbim de lengeria lui Chiriac, sunt mai actuale ca niciodată, iar publicul nu le poate rezista.
Tinerii actori, unii dintre ei încă studenți, s-au simțit ca la ei acasă, observându-se în jocul lor faptul că nu se află la prima reprezentare a spectacolului; și chiar dacă pe alocuri au apărut suprize, acestea au fost incluse în jocul de scenă fără nicio emoție. Ana Crețu a adus în fața publicului o Zița plină de pasiune, mai autohtonă ca niciodată, a trăit fiecare moment și m-a speriat de câteva ori cu vocea-i plină de patos. Veta împreună cu Chiriac au adus pe scenă un adevărat cuplu hollywoodian. Rică Venturiano face cinste tuturor pețitorilor din lumea mare; lăsând la o parte comicul de situație și cel survenit din dialoguri, mișcările scenice realizate de către Voicu Aaniței au fost extraordinare și au denotat expresivitate și prezența unui actor polivalent. Cât despre al treilea cuplu al piesei, format din jupân Dumitrache și Nae Ipingescu, aceștia s-au completat reciproc pentru a închega idea de îngustime, precum și cea de păstrare a onoarei. Când unul dintre ei lăsa garda jos, celălalt prelua frâiele discursului. Din când în când raza lor de acțiune se extindea și atunci apărea în peisaj și năstrușnicul Spiridon, care reușește să se descurce perfect într-o lume a oamenilor mari; el este cel care deține toată informația, până la urmă!
O particularitate aparte a spectacolului o reprezintă maniera în care micul spațiu al teatrului a fost folosit drept un atu pentru reprezentare. Spațiul a avut două dimensiuni, una oferită de către scenă și o a doua, oferită de către spațiul din fața teatrului, întâmplările de aici fiind aduse în fața publicului cu ajutorul unui ecran instalat în decorul scenei. Nu doar că avem parte de un element ce aparține clar modernismului, dar putem să ne gândim și la o metaforă, prin care spațiul Bucureștiului reprezintă lumea largă prin care spectacolul se definește. Nu este vorba doar despre o folosire inteligentă a spațiului, ci mai degrabă despre o extrapolare a ideilor de pe scenă în spațiul orașului și invers, integrarea orașului în opera lui Caragiale, toate acestea în strânsă legătură cu alte elemente ale modernității, expuse anterior. Așadar, regizorul nu privește opera lui Caragiale ca pe un clasic refăcut, regândit, pentru o expunere modernă, de actualitate, pe înțelesul lumii în care trăim, ci aduce lumea în care trăim pe scenă pentru a reitera actualitatea operei clasice în modernitatea Bucureștiului de azi.
