”Fluturii sunt liberi”, de Leonard Gershe
Traducere: Eliza Simsensohn
Regia: Erwin Simsensohn
Teatrul Excelsior – Stagiunea 2017
Distributia: Alex Calin, Ioana Anastasia Calin, Catrinel Dumitrescu, Serban Gomoi
Scenografia: Iuliana Gherghescu
Light Design: Daniel Klinger
Erwin Simsensohn nu mai este o surpriza pentru mine in privinta calitatilor lui regizorale si a acelora de personalitate complexa culturala.
O surpriza pentru mine este insa instinctul sau special de a alege bine, ba chiar foarte bine, atat partiturile pe care le orchestreaza, cat si membrii “orchestrei” sale carora le imprima un coagulant spirit de echipa.
Astfel incat, produsul sau final, urcat pe scena (si oricare este aceasta scena – bucuresteana , braileana, botoseneana, targu-muresana sau galateana), sa respire acel traditionalism de buna calitate al teatrului romanesc, imbinat inteligent cu o maniera modern-contemporana, mustind subteran si mai mereu de o unda de umor plin de intelegere si duiosie pentru natura umana … si nu in cele din urma, respirand prin toti porii un enorm respect pentru profesiune si pentru publicul caruia i se ofera neconditionat acest produs rotund cizelat.
Si am descoperit inca o calitate … aceea de a descoperi, selectiona si pune in valoare actori tineri extrem de dotati, pe unii ducandu-i catre o inalta recunoastere profesionala, cum este cazul Alexandrei Fasola, care a primit in anul 2014 premiul pentru <Cea mai bună actriță pentru rolul din „Yentl”>, din spectacolul regizat de Erwin Şimşensohn la Teatrul Evreiesc de Stat.
Si acum sa revin la “Fluturii sunt liberi”. Cu putina istorie. Ehei, parfumul tineretii mele. Caci cine poate uita primul contact pe care l-a avut publicul din Romania cu aceasta mica bijuterie apartinad lui Leonard Gershe (1922-2002), dramaturg american, deopotriva scenarist si textier.
Am citit pe internet ca < Dl. Gershe a fost inspirat să scrie ” Fluturii … ”, după audierea unei știri despre Harold Eliot Krents, un tânăr din Scarsdale, care in ciuda faptului ca era nevazator, a fost determinat sa studieze si a reusit sa-si ia diploma in drept la Harvard. Krents a scris o autobiografie în 1972, ” ”To Race the Wind ” și a murit de o tumoare pe creier, în 1987, la varsta de 42 de ani.>
Si tot pe internet am citit ca piesa scrisa de Leonard Gershe a fost pusa in scena pe Broadway in octombrie 1969 si a devenit unul dintre cele mai mari succese, jucandu-se trei sezoane complete si numarand peste 1100 reprezentatii, ceea ce a reprezentat ceva iesit din comun pentru un spectacol nonmusical. In distributie, la un moment dat, in 1971, a intrat Gloria Swanson in rolul mamei, determinand un nou succes si tinand afisul inca un sezon.
Si revin acum la acel parfum dulce si nostalgic al tineretilor mele si ale multora dintre noi si anume transpunerea cinematografica “Butterflies are free”, din anul 1972, scenariul fiind versiunea pentru marele ecran, remodelata tot de catre Leonard Gershe, in regia lui Milton Katselas si avandu-i in distributie pe Goldie Hawn, Edward Albert, Eileen Heckart si Paul Michael Glaser. Un film recompensat cu un Oscar in 1973 pentru “Best Actress in a Supporting Role” – Eileen Heckart, cun Golden Globe pentru “Most Promising Newcomer – Male “– Edward Albert si o nominalizare – tot la Globurile de Aur pentru “Best Original Song – Motion Picture” – Bob Alcivar (music) – Piesa “Carry Me”.
Va propun sa vedeti si sa ascultati cateva momente din film…
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=LHHbSsdc0gk’]
I knew the day you met me,
I could love you if you let me.
But, you touched my cheek
And said how easy
You’d forget me.
You said,
„Butterflies are free,
And so are we.”On that velvet morning
When our love was borning,
I said it wouldn’t hurt me
If you left me without warning.
I said,
„Butterflies are free,
And so are we.”And you made me understand
Right from the start,
I could hold your gentle hand,
But never hold your heart.So, why are we crying?
Were our brave words only lying,
When we both agreed
There’d be no tears
In finally goodbying?
Because
Butterflies are free,
So why aren’t we?
Trecand acum prin toate aceste istorii, ma intorc la premiera lui Erwin Simsensohn. O noua urcare pe scandurile scenei a piesei lui Gershe, dupa spectacolele anilor din urma, de la Teatrul Foarte Mic (preluare de la Casandra), de la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, de la Godot Café, de la Teatrul National Vasile Alecsandri din Iasi etc. Spectacole pe care eu nu le-am vazut, asa cum, din pacate, n-am avut privilegiul de a ajunge pe Broadway. 🙂 Eu am ajuns doar la Teatrul Excelsior, inotand cu greutate prin zapezile acestui ianuarie 2017. Un efort care mi-a fost rasplatit pe deplin. Un spectacol care mi-a dat o stare de bine, dincolo de dulcea tristete a retrairii propriilor angoase ale ruperii cordonului ombilical si ale zborului din cuibul cald al familiei.
Pentru ca textul, mesajul dramatic al acestei piese, perfect valabil si intors pe toate fetele de-a lungul istoriei socio-culturale-artistice universale, acesta este: iti iubesti copilul, vrei sa fie un OM intreg? daca i-ai oferit sufletul, timpul si toata grija ta, ofera-i si libertatea de a deveni Omul intreg ce merita sa fie! Si in completare, ideea ca in procesul laborios si dureros uneori, al auto-formarii, tinerii trebuie sa experimenteze, sa se loveasca de praguri, sa discearna, sa aleaga,sa respinga, sa iubeasca si sa capete incredere in propriile forte.
Un mesaj pe care textul lui Leonard Gershe ajunge la noi si se infiltreaza in constiinta noastra si prin intermediul replicilor spumoase, pline de umor si autoironie, fara de care, probabil, substanta dramatica a spectacolului (si al mesajului), ar fi fost apasatoare.
Sunt convinsa in acest sens, ca traducerea Elizei Simsensohn a gasit cele mai bune talmaciri (si completari la text – fapt evident prin introducerea in atmosfera a Angelinei Jolie 🙂 ) menite sa sublinieze mesajul despre care vorbeam mai sus, sa stabileasca conjunctura socio-psihologica a arhitecturii povestii, sa contureze personalitatea eroilor si sa apese pe pedala descarcarii tensiunilor, punand moturi de frisca spumoasa in replicile actorilor. Bineinteles ca aceasta “lucrare in familie”, a traducerii, Eliza alaturi de Erwin Simsensohn-regizor, a condus in final, la un fundament – o baza slefuita atent pentru o constructie reusita a spectacolului.
Cum spuneam la inceputul impartasirii acestor ganduri, Erwin Simsensohn lucreaza cu o “orchestra” . Construieste acestei orchestre un spirit de echipa. Orice nota falsa a unui membru al orchestrei, poate crea dezechilibru si compromite rezultatul general.
Prin urmare, dincolo de atenta selectionare a actorilor, Simsensohn lucreaza cu scenografi si light designeri cu care a rezonat si in productiile premergatoare acesteia de fata.
Este cazul scenografei Iuliana Gherghescu (cu care Simsensohn a lucrat la “Aniversarea” – Teatrul Mihai Eminescu – Botosani), care realizeaza aici, in acest spectacol, un ambient de joc simplu, dar in acelasi timp, perfect impartit spatial si dotat pentru a lasa spectatorul sa surprinda fiecare colt, fiecare miscare si chiar sa vizualizeze mental si zonele invizibile ale actiunii. Un spatiu de joc in care spectatorul se integreaza natural alaturi de actori.
Un spatiu de joc in care un rol important il are si experimentatul ight-designer Daniel Klinger (cu care a Simsensohn a lucrat la Memoria apei” – TNB). Dupa cum spuneam si cu alte prilejuri, “a pune lumina” in teatru ( si nu numai, chiar si in spatiile unde lucram sau locuim) este o stiinta. Se invata, dar se si simte. Iar pentru un spectacol pe scena, trebuie sa ai fler si mult talent si mai ales, inainte de orice, trebuie sa traiesti/retraiesti povestea care trebuie sa ajunga la public. Am apreciat in mod deosebit jocul lumina/umbra/intuneric in aceasta montare, caci el vine sa sublinieze inteligent contrastul dintre a vedea/a nu vedea, de a simti spatiul, iar finalul chiar este emotionant prin contributia simtului de a lucra cu lumina … lumina care se pierde usor-usor si cedeaza locul linistii si intunericului … un intuneric, care paradoxal, este plin de lumina … o lumina a sperantei si a seninatatii si a promisiunii unei vieti senine si luminoase.
Pana la urma, peste toata aceasta poveste, cum spuneam, dramatica in fond, pluteste o boare de seninatate. Poate si protagonistii sunt aceia care transmit aceasta stare.
Pentru ca sunt cei doi, Alex Calin (Don) si Ioana Anastasia Anton (Jill), care sunt tineri, frumosi, talentati si dedicati. Si evolutia lor de-a lungul intrigii este cat se poate de naturala. Prin urmare … chiar au intrat in pielea personajelor … sunt convingatori, ceea ce nu este usor si pur si simplu, spectatorul ii iubeste. Stiu perfect cata munca sta in spatele intrarii in pielea unui rol. Mai ales atunci cand datele tale personale sunt cu totul altele. Sa construiesti un personaj nevazator inseamna documentare si empatie in acelasi timp. Sa construiesti o zurlie zvapaiata, aparent iresponsabila, dar in adanc, plina de dragoste neconsumata, inseamna documentare si empatie. Si cei doi tineri, sub mana (si bagheta fermecata a lui Erwin Simsensohn) au reusit sa ma cucereasca si sa vad in personajele lor un viitor cladit pe responsabilizare, maturizare si incredere in propriile forte.
O surpriza este si Catrinel Dumitrescu (doamna Baker – mama lui Don), care construieste un personaj mai putin ascutit/acru/neincrezator/rigid/rautacios/invidios … etc … etc …ci proiecteaza in acest spectacol “o doamna Baker – mama lui Don”, mai umana, o femeie si o mama incercata de viata, care lupta poate cu sentimentul vinovatiei handicapului fiului sau, dar care gaseste in final, resursele necesare pentru a intelege ca copilul ei trebuie sa devina un barbat, un OM capabil sa traiasca pe picioarele sale. O interpretare deosebita a lui Catrinel Dumitrescu, pe care ma bucur sa o revad si inca la o altitudine inalta a talentului sau.
Eu una nu pot decat sa ii multumesc atat regizorului Erwin Simsensohn, cat si intregii echipe cu care colaboreaza, pentru ca mi-au oferit placerea acestui spectacol si va invit pe toti cei care cititi aceasta cronicuta … mergeti si vedeti “Fluturii sunt liberi”. Cu un ochi veti rade, cu celalalt poate veti plange, dar in final, veti aplauda si va veti incarca cu mai multa intelegere a vietii si cu mai multa speranta de bine.
Am indraznit sa preiau, pentru ilustrarea acestei cronici, doua fotografii de pe internet – din spectacol – semnate Adi Bulboacă.
Si acum, imi ingadui sa-mi exprim o doleanta, catre Erwin Simsensohn, in nadejdea ca va citi aceste randuri ale mele.
Draga Domnule Regizor, mi-as dori mult sa vad o punere in scena, sub semnatura dumneavoastra a spectacolului cu piesa “Harold & Maud” (Colin Higgins)!
