”Bella şi cavalerul fără nume”
După o piesă de Oliver Emanuel
Traducerea și adaptarea: Vladimir Anton
Regia: Vladimir Anton
Scenografia: Vladimir Turturică
Cu: Lucian Iftime (Donny), Ioana Anastasia Anton (Bella), Tudor Aaron Istodor (Philip)
Bella și cavalerul fără nume ne introduce în lumea basmului, fie el și modern, în care prințesa așteaptă să fie salvată de cavaler, un cavaler anonim, simplu, chiar și cu defecte. Cel puțin aceasta este baza pe care se construiește povestea și pe structura căreia se întrepătrund alte teme, mai greu acceptate de moralitate. În acest sens, mitul lui Joseph Campbell este folosit ca ghid pentru transpunerea unor teme greu de adus în fața audienței, greu de povestit fără ca acestea să nu atingă tragicul sau patetismul. Atât autorul prin originalitatea povestirii, cât și regizorul prin talentul cu care a extras seva poveștii și a transferat-o actorilor ce denotă o mare maturitate în jocul actoricesc, reușesc să vorbească despre incest, crimă și atitudine disfuncțională într-o manieră poate chiar prea normală. Povestea se creează în jurul lui Donny, fratele protector și posesiv, Philip, cavalerul concretizat într-un contabil și Bella, prințesa aflată între balaur și cavaler.
Bella și cavalerul fără nume surprinde nu doar ca spectacol în sine, dar și prin oamenii tineri care au contribuit la crearea lui: autorul Oliver Emanuel este cel care trezește la viață scriitura dramaturgică britanică, tânărul Vladimir Anton a regizat acest spectacol în 2007 în cadrul proiectului Comedia ține la TINEri, acțiune inițiată de Teatrul de Comedie, actorii sunt trei tineri, aflați la începutul carierei actoricești. Prin urmare, vorbim despre tineri și despre puterea lor de a crea și de a ne uimi, chiar dacă uneori permit prea mult modernului să irumpă în cadrul actului artistic, care până la urmă se dorește subtil, plin de substraturi ce trebuie evidențiate pentru audiență prin jocul actoricesc și recuzită și mai puțin prin chestiuni evidente cum ar fi vestimentația sumară sau folosirea unor cuvinte ce parcă te scot din starea de reverie în care te plasează teatrul.
Spectacolul reprezintă și o viziune modernă a transpunerii artei cinematografice pe scena teatrului, în care cele trei personaje se perindă dintr-un cadru într-altul natural, cadrele fiind bine delimitate, denotând scenografia minimalistă și ajutând la menținerea logicii evenimentelor. Meritul spectacolului constă în direcționarea spectatorului spre structura personajului și a jocului actoricesc, în acest sens Lucian Iftime fiind de-a dreptul extraordinar, spre simplitatea cu care sunt privite intențiile inceste ale lui Donny sau ingenuitatea cu care este privită începutul relației dintre Bella și Philip.
Nu știu ce mesaj a dorit Oliver Emanuel să transmită prin această scriitură. Poate s-a gândit la structura basmului și la faptul că eroi suntem cu toții și la împlinire ajungem doar prin încercări. Adevărat! Însă, după ce am plecat din sală, am rămas cu gândul la ce amalgam interesant de momente, sentimente și acțiuni reprezintă viața! Cum cineva se poate bucura de acel moment înălțător când întâlnește prințul/prințesa și cum altcineva în exact același moment își pierde poate pentru totdeauna ființa ce i-a fost sprijin și i-a dat putere de supraviețuire până în acel moment. Spectacolul vorbește despre puterea fiecăruia asupra celor din jur, despre puterea noastră de a iubi și răni, dar cel mai important, despre frica noastră de a trăi. O frică ce poate fi deseori camuflată și care trece neobservată și care stă cu noi pe scaun în cafenea, la restaurant, la teatru sau înapoi, în camera noastră, spațiu ce creează falsa impresia de salvare.
Un alt aspect plăcut al spectacolului este dat și de magia basmului, a poveștilor de demult, ce irumpe în vorbele protagoniștilor, în recuzită , în idei. Însă aceste momente nu durează mult, păstrându-se un echilibru perfect între cele două lumi, feericul oferind doar un moment de liniște spectatorului, între două scene de maximă intensitate.
Punctul forte al spectacolului îl reprezintă personajele și deci actorii. Lucian Iftime în rolul lui Donny are o putere hipnotică, privirea lui se pierde când se întâlnește cu cel de-al patrulea zid, privirea lui transcedentală te înfioară, gesturile lui frebile vorbesc despre suferința ce mocnește de mulți ani în sufletul lui Donny. Despre ce însemnă un asemenea rol pentru Lucian aflați dintr-un interviu realizat de către Irina Florea.
Bella și cavalerul fără nume ne oferă o călătorie în mintea umană ce își făurește propriile povești care, pe cât de frumoase pot fi, pe atât de periculoase se pot dovedi. Care este limita? Probabil fiecare dintre noi o poate întrezări, însă prea puțini mai reușim să ne împotrivim.
Piesa se joacă la Godot Cafe-teatru, str. Blănari nr. 14.
