”Aici nu-i de joacă”, un spectacol de Catrinel Dumitrescu, după Pauline Daumale
Distribuția: Catrinel DUMITRESCU (Alex) și Victoria COCIAȘ (Isabelle)
Regia: Catrinel DUMITRESCU
Producător: Ecran Cinema Management
Vineri, 7 Noiembrie, teatrul Nottara s-a transformat într-un loc unde nu-i de joacă, un loc în care aproximativ 2 ore, artiști și spectatori au râs și-au plâns, s-au mirat și au empatizat cu suferințele protagonistelor, un zbucium ritmat precum cel oferit de Johannes Brahms în Dans ungar nr.5. Și acest lucru se întâmpla în ciuda melodiilor franțuzești, de belle – epoque, care au acompaniat cele două mari actrițe prezente pe scenă, Catrinel Dumitrescu și Victoria Cociaș. Doamna și vagabondul, într-o comparație mai îndrăzneață. Două mari actrițe care au adus în fața publicului ideea de prietenie într-un moment mai delicat, cel al răscrucii dintre ani, când fiecare este mai sensibil și dorește să fie aproape de persoana iubită. Povestea ne demonstrează că de fapt relațiile interumane nu sunt atât de simple, au contraire, par să fie cel mai dificil lucru din lume. Și totuși, într-un moment smuls din cursul normal al vieții, clientul se poate transforma într-un prieten, mai ales dacă durerea e asemănătoare. Un moment în care chiar și diferențele dintre clasele sociale sunt aplanate…cu forța prieteniei sau poate doar a omenirii.
Piesa de teatru este regizată de către una dintre actrițe, Catrinel Dumitrescu, după o idee de Pauline Daumale, actriță și scriitoare de teatru, de origine algeriană, cu notorietate în Franța anilor 1980. Nu este prima dată când ideea lui Daumale s-a aflat la baza unui spectacol pe scena teatrului românesc. Teatrul Nottara a găzduit în 2012 spectacolul „Doamna şi specialistu’”, o producţie a Teatrului „George Ciprian” din Buzău, în care două femei, care nu se cunosc, sunt nevoite să petreacă noaptea dintre ani împreună, din cauza unei defecţiuni la o ţeavă. Cele două, aparent din lumi diferite, fiecare cu orgoliul său, îşi devoalează caracterul. O fac, în virtutea circumstanţelor: o Doamnă (Carmen Trocan), care îşi aşteaptă acasă iubitul în seara de Revelion şi are ghinionul să se spargă la baie o ţeavă, şi un Instalator femeie (Catrinel Dumitrescu), mereu săritoare la nevoie, venind la primul apel să înlăture defecţiunea. Amândouă, prinse ca într-o ţesătură ale cărei fire de urzeală le sunt singurătatea, iluzia sau nevoia de afecţiune. La acel moment regizorul fusese Radu Nechifor. Textul lui Pauline Daumale a constituit şi baza unui proiect al Teatrului Naţional Radiofonic: „Sărbătorire cu bucluc”, realizat în 2009. Celor două eroine din Parisul de astăzi le dau naştere, pe calea undelor, Adela Mărculescu şi Rodica Mandache.
Nu am avut ocazia să văd celelalte două piese, dar cu siguranță spectacolul transpus de Catrinel Dumitrescu este unul ce poartă spectatorul prin senzații din cele mai diferite începând cu iritarea față de suferința melodramatică a femeilor, continuând cu fraternizarea cu durerea lor care la un moment dat poate fi a oricăreia dintre noi și finalizând cu râsete nebune în fața declamațiilor fără perdea ale lui Alex, instalatoarea care trebuie să facă față misoginismului la locul de muncă. Uimitor la acest spectacol a fost maniera simplă în care s-au urmărit mai multe motive, fără ca spectatorul să se simtă pierdut într-un amalgam de idei. Suferințele femeii căsătorite sau aflată în căutare de soț, dar ambele iremediabil private de dragoste, manevrele din culisele politice, diferențele dintre clasele sociale, cultura versus munca fizică, manierism versus firesc s-au dezvoltat și întrepătruns de-a lungul spectacolului cu ajutorul unui dialog și vocabular bine studiat. Cu un singur cuvânt, remarcă, conștientizată sau nu, simpla Alex reușește să evidențieze artificialitatea lumii din care provine Isabelle. Isabelle este o “artistă”, iar mediul în care trăiește îi conferă puterea de a o judeca și critica pe Alex, cu răutate pură. În schimb Alex, prin simplitatea ei, ajută oamenii și are verticalitate, fără a fi neapărat o “doamnă”. Diferența este că ea are șansa de a salva vieți sau măcar o viață, cea a Isabellei. Chiar dacă la final, Isabelle se dovedește a fi doar o clientă. Pentru că de fapt aceasta ar trebui să ne fie conduita indiferent dacă ne aflăm în fața unui prieten sau străin.
Faptul că în noaptea de Revelion muncesc doar ambasadorii și instalatorii (să se consemneze undeva!), că iubitul mult așteptat este Henri, care poate să fie și al VIII – lea, la cât se lasă așteptat, “la dracu cu dragostea”, sunt doar câteva din elementele umoristice ale programului, o coloratură de senzații ce vor pune spectatorul pe gânduri, căci povestea este una reală, ce poate pune stăpânire pe viața oricui, mai ales acum, când relațiile interumane sunt atât de instabile și când fiecare individ, în ciuda măștii pe care o afișează, nu plânge decât după un suflet pereche. De menționat ar fi și costumele Isabellei, precum și muzica, ambele accentuând farmecul lumii pariziene care, de când îl așteaptă pe Henri, e posibil să-și mai fi pierdut din strălucire.
Tragicomedie, cu tentă de parodie, spectacolul Aici nu-i de joacă este dedicat prieteniei și relațiilor dintre necunoscuți, relații care de cele mai multe ori nu există, cu toate că, cu puțin efort, acestea ar putea crea miracole în viața noastră. Așadar, este un spectacol dedicat femeii și bărbatului, ființei ce încă mai crede în puterea legăturilor și a puterii pe care fiecare dintre noi o poate avea asupra celui de lângă.
