Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Simetria dorințelor”, de Eshkol Nevo, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea Ioanei Petridean, un volum recomandat de site-ul nostru.
Vă reamintim că Eshkol Nevo revine la București pentru lansarea romanului ‘Simetria dorințelor’ astăzi, joi, 5 decembrie, într-un eveniment organizat la Librăria Humanitas de la Cișmigiu de la ora 19.00. Vor participa, alături de autor, jurnaliștii Cătălin Striblea și Marius Constantinescu. Întâlnirea va fi moderată de Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.
Despre carte:
Patru bărbați tineri, buni prieteni, au obiceiul de a se întâlni pentru a urmări împreună finala Campionatului Mondial de Fotbal, obicei respectat cu sfințenie încă de pe vremea când erau elevi. Desigur, meciurile de fotbal nu reprezintă decât un pretext, așa cum se întâmplă și în cazul finalei din 1998. Doar că acum unul dintre ei are o idee: fiecare să scrie pe o bucățică de hârtie câte trei dorințe pe care le vrea împlinite până la meciul final al următorului Campionat Mondial, când vor vedea ce anume au reușit să realizeze și ce nu. Această secvență din deschiderea romanului marchează momentul în care Nevo începe să exploreze culisele vieților și trăirilor cele mai intime ale celor patru tineri, cartografiind o prietenie care ni se dezvăluie în toată forța ei covârșitoare, în ciuda trădărilor, a violenței, a resentimentelor și chiar a morții.
Fragment:
A fost ideea lui Amichai. Lui îi veneau mereu astfel de idei, deşi cel mai creativ dintre noi era Ofir, însă Ofir îşi risipea inventivitatea prin tot felul de agenții de publicitate, pentru a face reclame la bănci şi chipsuri, iar atunci când se reunea gaşca profita de ocazie şi devenea banal, astfel încât tăcea mult, vorbea puțin, folosea cuvinte simple şi regionalisme din zona Haifei, iar din când în când, dacă bea puțin mai mult, ne lua pe fiecare în brațe şi spunea: Ce noroc să ne avem unul pe celălalt, nu aveți nici cea mai vagă idee cât noroc avem! Amichai, în schimb, vindea abonamente la Inimi Sănătoase, o clinică ce furniza servicii speciale pentru pacienții suferinzi de boli cardiovasculare şi, în ciuda faptului că reuşea din când în când să smulgă câte o poveste extraordinară de la câte un client, de regulă supraviețuitor al Shoah-ului, nu se putea spune că munca pe care o făcea îi stârnea prea mari emoții. Odată la câteva luni spunea că era sută la sută hotărât să plece de la compania la care lucra ca să studieze shiatsu, însă de fiecare dată se întâmpla ceva care-l determina să rămână: odată îi oferiseră un bonus la salariu. Altă dată îi dăduseră o maşină. Apoi fusese nunta cu smiorcăita de Ilana. Apoi gemenii. Astfel, toată vitalitatea aceea care fierbea înăuntrul lui şi care cu greu îşi putea găsi expresia în timpul întâlnirilor din casele de bătrâni sau în pat cu Ilana se revărsa asupra noastră, cei mai buni trei prieteni ai lui, concretizându-se în tot felul de inițiative precum propunerea de a merge împreună pe plaja Golan, pentru a sărbători împlinirea a zece ani de la prima noastră vizită la parcul de distracții acvatic sau înscrierea într-o competiție de karaoke, după ce ne-am fi pregătit serios să interpretăm a cappella o melodie de-a Beatleşilor. De ce tocmai Beatles? a întrebat Churchill pe un ton atât de surprins, încât a tranşat pe loc soarta acestei inițiative. De ce nu? Și ei sunt patru, ca noi, a încercat să ne convingă Amichai, însă tonul vocii lui lăsa să răzbată conştiința faptului că, asemenea tuturor celorlalte propuneri pe care le făcuse, şi aceasta probabil urma să sfârşească prin a nu fi luată în seamă. Era foarte dificil să pui ceva în practică dacă nu aveai consimțământul lui Churchill. Iar atunci când Churchill punea ceva sau pe cineva la zid, o făcea într-o manieră atât de sofisticată şi de precisă, încât îți era şi milă de avocații care trebuiau să-i țină piept la tribunal. Și totuşi Churchill fusese acela care ne adusese laolaltă în vremea liceului. De fapt nu ne adusese laolaltă, ci ne făcuse să ne strângem în jurul lui asemenea unor oițe rătăcite. Fiecare trăsătură a feței lui mari, şireturile adidaşilor lui mereu dezlegate, până şi mersul lui – totul îți lăsa senzația că ştie întotdeauna ce e bine. Că are o busolă interioară care îl ghidează. Pe vremea aceea, cu toții ne prefăceam, desigur, că suntem siguri pe noi, însă Churchill chiar era. Atunci când îl vedeau trecând, fetele îşi răsuceau şuvițele pe degete, deşi nu era nicidecum frumos ca vreo vedetă de cinema, iar clasa îl alesese pe el, cu o majoritate zdrobitoare, căpitan al echipei de fotbal, în ciuda faptului că existau jucători mult mai buni. Tot în perioada aceea şi-a câştigat şi supranumele. Înaintea semifinalei jucate împotriva clasei a zecea C, ne-a adunat pe toți pentru a ne ține un discurs emoționant, spunându-ne că tot ceea ce putem mobiliza împotriva celor din a zecea C e sângele nostru, sudoarea şi lacrimile. Cu ochii în lacrimi la sfârşitul discursului, aproape că ne-am dat sufletul pe teren, păstrând aproape tot timpul controlul asupra balonului, chiar cu riscul unor alunecări foarte dureroase pe asfalt, însă asta nu ne-a împiedicat să pierdem cu trei la zero, din cauza a trei greşeli uriaşe făcute tocmai de Churchill: prima dată i-a pasat mingea unui fundaş central din echipa adversă, a doua oară a pierdut o minge fatală la centrul terenului, iar la final, într-o încercare de a îndepărta mingea printr-o lovitură de colț, a trimis balonul exact în poarta în care stăteam eu, semnând un autogol.
Nimeni nu s-a supărat pe el după meci. Cum am fi putut să ne supărăm pe un om care, imediat după fluierul final, ne-a adunat pe toți la centrul terenului şi ne-a spus, cu ochii în pământ, că îşi asumă întreaga responsabilitate? Cum ai putea să te superi pe cineva care invită toată echipa la meciul celor de la Maccabi Haifa, pe banii lui, deşi părinții săi nu sunt deloc înstăriți? Cum ai putea să te superi pe cineva care scrie felicitări de La mulți ani! atât de sensibile, care ştie să te asculte atât de bine, care bate în fiecare sâmbătă drumul până la Zukei Ovra, doar ca să te vadă, care te găzduieşte vreme de trei luni în casa lui, aşteptând ca tu să te instalezi în Tel Aviv, insistând să dormi în patul lui, în vreme ce el se mută pe canapea?
Nici măcar după aventura cu Yaara n-am reuşit să mă supăr pe el. Cu toții credeau că voi fi furios. Că voi clocoti de furie. Amichai mi-a telefonat imediat cum a auzit vestea şi mi-a spus că Churchill a făcut o mare porcărie, după care a zis: Dar am o idee. Hai să mergem toți patru la paintball în Bnei Tzion, iar tu tragi în el cu bile de vopsea. Îl bombardezi pur şi simplu. Am vorbit deja cu el şi a fost de acord. Ce zici?
Ofir a ieşit exact în mijlocul unei şedințe în care se discuta campania publicitară dedicată unei mărci de hârtie igienică în trei straturi, doar pentru a-mi spune: Frate, sunt alături de tine. Ai toate motivele. Dar te implor, nu face nimic din ce ai putea regreta mai târziu. Nici nu-ți dai seama cât suntem de norocoşi că ne avem unul pe celălalt, nici măcar nu-ți dai seama.
Ca să fiu sincer, toate eforturile lor au fost în zadar. Oricum n-am reuşit să aprind furia dinăuntrul meu. Într-o noapte am hotărât să merg la el acasă, sperând că dacă îi voi surprinde asupra faptului mă voi inflama, iar pe drum îmi spuneam încontinuu, ticălosul, ce ticălos nenorocit, însă odată ajuns acolo, n-am mai avut nici un chef să intru. Poate că dacă aş fi zărit fie şi cea mai vagă mişcare în apartamentul lui, mi-ar fi venit să-l iau la bătaie, însă am rămas în maşină, stropind parbrizul cu apă şi acționând apoi ştergătoarele, pentru a îndepărta picăturile; am tot stropit şi am tot pornit ştergătoarele, până când, în cele din urmă, am plecat odată cu prima rază lungă de soare care a scăldat boilerele amplasate pe acoperişuri. N-am reuşit să mă imaginez bătându-l. Deşi ar fi meritat-o din plin. Deşi pe bilețelele pe care le scriseserăm după Mondialul trecut, toate cele trei dorințe ale mele aveau legătură cu Yaara.
Și acestea fuseseră tot ideea lui Amichai, bileţelele…
Imediat după ce Emmanuel Petit a înscris cel de-al treilea gol şi când devenise deja limpede că Franța urma să câştige Campionatul Mondial, iar în aer plutea un uşor iz de deziluzie, asta deoarece noi toți țineam cu Brazilia, după ce plăcinţelele burekas stropite cu lacrimile Ilanei fuseseră deja înfulecate, după ce salatele se terminaseră, iar pe farfurie nu mai rămăsese decât o singură felie de pepene cu feta, pe care nimeni nu îndrăznea s-o ia, Ofir a spus: Nu ştiu ce m-a apucat aşa, deodată. Ăsta e al cincilea mondial pe care îl vedem împreună. Iar Churchill a zis: Cum adică al cincilea? Cel mult al patrulea.
Și am început să numărăm. Pe cel din Mexic, din 1986, l-am văzut la tatăl lui Ofir, în Kiryat Tivon. În clipa în care naiva Danemarcă a pierdut cu cinci la unu în fața Spaniei, Ofir a izbucnit în lacrimi, iar tatăl lui a zis că aşa se întâmplă când un băiat e crescut doar de mamă. Mondialul din 1990 l-am văzut fiecare într-un alt oraş din Teritorii, dar într-o sâmbătă s-a nimerit să fim cu toții în permisie şi să ne întâlnim să vedem semifinala acasă la Amichai. Nici unul dintre noi nu-şi aducea aminte partida, fiindcă sora mai mică a lui Amichai se fâțâia de colo colo într-un body roşu, iar noi eram soldați şi abia ne mai puteam abține. În 1994 eram deja studenți. La Tel Aviv. Churchill fusese primul care plecase, după care l-am urmat cu toții acolo, pe de-o parte fiindcă voiam să rămânem împreună, iar pe de altă parte, fiindcă Churchill declarase că doar acolo puteam să devenim ceea ce ne doream să fim.
Dar finala campionatului din 1994 am văzut-o la spitalul din Haifa! şi-a amintit Ofir. Aşa este, am răspuns eu.
Odată, în timp ce luam masa cu părinții mei, avusesem una dintre cele mai grave crize de astm din viața mea. Au fost momente, în timpul cursei către spital, în care chiar am crezut că o să mor. După ce m-au stabilizat, administrându-mi injecții şi pastile şi punându-mi o mască cu oxigen, medicii au decis că trebuia să rămân câteva zile în spital, sub observație.
Finala era a doua zi. Fără să-mi spună nimic, Churchill i-a adunat pe toți şi i-a înghesuit în maşinuța lui hârbuită. Pe drum s-au oprit la Casa Frigăruii din Kfar Viktin, pentru a-mi cumpăra ceai de piersici, slăbiciunea mea, şi nişte vodcă, dat fiind faptul că pe vremea aceea ne prefăceam a fi mari amatori de vodcă, iar cu zece minute înainte de începerea meciului au dat buzna în camera mea, rezerva numărul 9, secția Boli Interne (pe gardianul care a încercat să-i oprească, pentru că programul de vizite se terminase de mult, l-au corupt cu o sticlă de vodcă Keglevich). Când i-am văzut, aproape că am făcut o nouă criză. Dar apoi m-am calmat, am respirat profund, prin diafragmă, şi am urmărit împreună, la micuțul televizor suspendat deasupra patului meu, cum echipa Braziliei câştiga cupa după 120 de minute şi lovituri de la 11 metri.
— Iată-ne ajunşi şi în 1998, a spus Churchill. Patru mondiale în total.
— Noroc că n-am pariat, a zis Ofir.
— Noroc că există campionatele mondiale, am adăugat eu. În felul ăsta, timpul nu devine o curgere lineară, şi la fiecare patru ani ne putem opri pentru a vedea ce s-a schimbat.
— Doamne! a răspuns Churchill.
El era mereu primul care mă înțelegea. Câteodată era chiar singurul.
— Știți care este adevăratul noroc? Faptul că ne avem unul pe celălalt, a răspuns Ofir.
— Nici-nu-vă-dați-sea-ma-ce-no-roc, am completat noi în cor.
— Frate, nu ştiu cum te descurci printre toți publicitarii ăia, tu care eşti o domnişoară sentimentală, a spus Churchill. Ofir a început să râdă:
— La asta se ajunge când un băiat creşte doar cu mama.
Iar Amichai a sărit dintr-odată:
— Am o idee.
— Aşteaptă, haideți mai întâi să vedem festivitatea de premiere, a propus Churchill, sperând că până la sfârşitul ceremoniei îşi va fi uitat ideea.
Dar Amichai nu a uitat-o.
Oare ştia el că ideea pe care urma să ne-o propună avea să devină o adevărată profeție, îşi imaginase el oare că în următorii patru ani inițiativa aceea avea să ne producă multe dezamăgiri, menținându-şi în mod miraculos forța profetică?
Probabil că nu. Sau poate că da, având în vedere faptul că prezența sa blândă ascundea o tenacitate plină de încăpățânare, care-i permitea să-şi asculte clienții ore în şir, să compună pe balcon puzzle-uri de mii de piese şi să alerge câte zece kilometri zilnic, indiferent de vreme. Bănuiesc că tocmai tenacitatea asta a lui, mai mult decât orice altceva, l-a făcut să-şi reia discursul imediat după ce Didier Deschamps a ridicat trofeul în fața publicului care-l aclama.
— Știți la ce m-am gândit? a întrebat, m-am gândit ca fiecare dintre noi să scrie pe câte un bilet unde visează să ajungă, să fie peste patru ani. Atât din punct de vedere personal, cât şi profesional, practic din toate punctele de vedere. Iar la următorul Campionat Mondial, să recitim biletele şi să vedem ce am reuşit să realizăm între timp.
— Ce idee minunată! a exclamat din biroul ei Ilana, smiorcăita grupului.
Am întors toți capetele către ea. Niciodată până atunci nu o mai auziserăm atât de entuziasmată.
Avea mereu aceeaşi față tristă (chiar şi în ziua nunții, motiv pentru care în filmările de la nuntă se vede foarte mult Amichai dansând, şi foarte puțin ea). De fiecare dată când ne întâlneam acasă la Amichai, Ilana se retrăgea după doar câteva minute, cufundându-se în câte o carte. Mai tot timpul citea cărți de psihologie, al căror subiect principal era legătura dintre depresie şi anxietate. Aşa că ne obişnuiserăm atât cu prezența ei discretă, cât şi cu atitudinea distantă şi rece pe care o avea față de Amichai. De unde venea oare entuziasmul acela neaşteptat?
S-a apropiat de noi, ezitând.
— Citesc chiar acum un articol scris de un psiholog american, ne-a explicat, care susține că, în momentul în care îți stabileşti un obiectiv, e ca şi cum ai fi străbătut deja jumătate din drumul care trebuie parcurs pentru a-l atinge. Următorul Campionat Mondial va avea loc peste patru ani, nu-i aşa? Ceea ce înseamnă că atunci veți avea exact 32 de ani. Adică exact „anii de ghips“.
— „Anii de ghips“?
— E termenul pe care îl foloseşte acest psiholog, a răspuns ea. Practic sunt anii în care caracterul, personalitatea fiecăruia se cristalizează şi se întăreşte precum ghipsul.
A aşteptat câteva secunde, pentru a cântări efectul cuvintelor sale, după care, dezamăgită, s-a retras din nou în biroul ei. Amichai ne-a privit cu ochi rugători.
Chiar nu puteam să-i facem una ca asta. De vreme ce până şi ea se entuziasmase. De vreme ce eforturile lui Amichai reuşiseră în sfârşit s-o entuziasmeze.
— De acord, adu nişte foi, am zis eu.
— Dar s-o luăm în ordine, a propus Churchill. Fiecare dintre noi scrie trei idei, trei fraze scurte. Altfel nu ajungem nicăieri.
Amichai ne-a dat fiecăruia câte un cărțoi de psihologie pentru a-l pune sub foaie şi câte un pix.
În ceea ce priveşte prima dorință, nu am avut dificultăți. Îmi venise deja în minte exact în momentul în care Amichai exprimase ideea.
Aș vrea ca la următorul Campionat Mondial de Fotbal să fiu încă împreună cu Yaara, am scris.
Apoi m-am blocat. Încercam să-mi imaginez viitorul, încercam să-mi lărgesc orizontul aspirațiilor, dar toate gândurile mele se învârteau în jurul ei; mă gândeam la ea, la părul ei blond şi fin, la spatele ei îngust şi mătăsos, la ochii ei verzi, încadrați de ochelari, la momentul în care îşi lua ochelarii de la ochi, şi eu ştiam astfel că îmi este permis să o ating.
Despre autor:
Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șase romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor (Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017) și Hareaion Haaharon (Ultimul interviu, 2018). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje au fost dramatizate. Trei etaje se află în curs de ecranizare în regia lui Nanni Moretti. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK și Other Press USA etc.), cărțile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Romanele Neuland și Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case și-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Simetria dorințelor a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia și a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria. Neuland a fost inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).
