Se ştia încă din perioada ţaristă că în Extremul Orient rus se aflau mari zăcăminte de aur, însă ţarul nu avea cum şi cu cine să le exploateze, chiar dacă niciunul nu a fost vreun mare adept al umanismului (nici chiar cei mai luminaţi şi temperaţi). Situaţia era cu totul alta pentru Stalin, care avea un număr de sclavi din ce în ce mai mare, dar şi voinţa necesară de a exploata imensa zonă. În anul 1931, Stalin a luat decizia de a începe extracţia la Kolîma, în contexul Primului Plan Cincinal prin care se credea că ordinea socialistă va birui dezordinea economică şi impredictibilitatea capitalismului care se afla în plină criză, resimţită şi de URSS. Aurul putea fi vândut relativ uşor, obţinând deviziele atât de necesare pentru procesul de industrializare. Eduard Berzin a fost numit şeful unui nou înfiinţat Trust de Construcţii din Nordul Îndepărtat (acronimul care a devenit legendar fiind Dalstroi) care urma să înceapă exploatarea imensei regiuni a Kolimei, numită astfel după râul Kolîma. Dalstroi urma să fie un fel de regie autonomă subordonată Consiliului Muncii şi Apărării[1] condus în acea perioada de Molotov. Pentru a-i furniza forţa de muncă inexistentă în zona a fost creat şi Sevvostlag, adică Administraţia Penitenciară din Nord-Est.
Eduard Berzin era de origine letonă, un cekist cu vechi state de plată, comandantul regimentului leton bolşevic, transformat în 1918 în Divizia Letonă de Puşcaşi care a luat parte la războiul civil rus. Trupele acestei divizi asigurau protecţia lui Lenin şi liderilor bolşevici din Petrograd, iar aceasta demonstrează încrederea pe care o aveau comuniştii ruşi în nişte trupe care nu erau ruseşti (poate tocmai de aceea). În 1922, după sfârşitul războiului civil, Berzin a rămas în Rusia sovietică, fiind încadrat în CEKA. În perioada 1926-31, a promovat în ierahia sistemului represiv sovietic în curs de extindere şi definire, ajungând comandantul lagărului Vişlag din Munţii Urali, pe unde a trecut şi Varlam Şalamov în prima etapă a lungii sale detenţii în Gulag. Încă de aici Berzin a demonstrat că este capabil, punând accentul pe producţie şi randament, ceea ce nu avea cum să nu convină conducerii sovietice.
Berzin a ajuns la Magadan, după ce a mers cu Transsiberianul de la Moscova până la Vladivostok de unde a luat vaporul[2] Sosirea lui Berzin în Kolîma în februarie 1932 a marcat şi începutul edificării mirajului Dalstroi, a mistificărilor pentru că Dalstroi a fost prezentat nu numai în URSS, dar şi în Occident drept un conglomerat industrial ca atâtea altele, paravan după care se ascundea înfricoşătoarea realitate. Berzin chiar dacă cekist cu experienţă era totuşi de modă veche şi credea în idealurile bolşevice de reeducare prin muncă (perecospitanie trudom) sau reforjare (perekova), de aceea principala sa preocupare a fost aceea nu neapărat de a-i ucide pe deţinuţi, ci de a obţine cât mai mult aur. De altfel, Varlam Şalamov oferă în povestirile sale o imagine destul de idilică acestei prime perioade din istoria Kolimei, perpetuată de puţinii deţinuţi cu experienţă ce îi supravieţuiseră. Pentru că Marea Teroare (1936-38) care a făcut ravagii în URSS decimând atât cadre comuniste din vechea garda, cât şi membrii poliţiei politice asociaţi cu fostul lider al NKVD, Iagoda, intelectuali sau minorităţi naţionale considerate potenţial periculoase (mai ales polonezi), a ajuns cu întârziere şi la Kolîma.
În decembrie 1937, un grup de NKVD-işti noi, ejovisti, a debarcat la Magadan. Berzin a fost obligat să le prezinte mecanismul de funcţionare al Dalstroi- o altă metodă stalinistă. Cel care urma să fie epurat trebuia stors spre final de toate cunoştinţele pentru că producţia obiectivului să nu aibă de suferit în urma demiterii/eliminării (de cele mai multe ori fizice). În aceeaşi lună, Berzin a fost chemat la Moscova pentru o bine-meritată vacanţă, el refăcând lungul drum, în aceleaşi condiţii privilegate. Greu de spus dacă şi-a dat seama vreun moment de soarta care-l aştepta sau a fost înşelat de aceste tactici de adormire care l-au făcut celebru pe Stalin. În gara orăşelului Alexandrov, aflată la 70 de kilometri est de Moscova, în plină noapte el a fost arestat şi dus la Lublianka. La 1 august 1938, a avut loc procesul sau în care a fost acuzat că era spion în solda Japoniei, condamnat la moarte şi imediat împuşcat.
Noua elită represivă din Kolîma era mult diferită faţă de regimul instaurat de Berzin, concentrându-se mai degrabă pe exterminarea deţinuţilor decât pe realizarea unor progrese în exploatarea bogăţiilor din zonă. Urma trendul general din URSS. Noul şef a fost un anume Petrov, care făcea parte din tânăra generaţie de nkvdişti, promovată de Ejov, fără cine ştie ce educaţie, provenind din clasa muncitoare, dându-şi seama de uriaşa şansă de a promova social. Petrov a trebuit să facă faţă şi unei extindneri apreciabile a Dalstroi, pentru că uzina NKVD care producea deţinuţi duduia. Dacă la finalul lui 1936 la Kolîma erau 62.703 deţinuţi, iar peste doi ani 93.978, la finalul anului 1939 cifra ajunsese la 163.475.
Dacă Petrov era şeful DALSTROI, Garanin a fost numit la conducerea Sevvostlag, el fiind responsabil cu moartea a mii de oameni. Deţinuţii puteau fi executaţi pentru delicte minore, fie pentru că ar fi distrus proprietăţii socialiste, pentru refuzul de a munci, pentru tentativă de evadare sau sabotarea producţiei. În plus, Garanin a supervizat execuţia „elementelor duşmănoase” adică a deţinuţilor politici adevăraţi care fuseseră condamnaţi pentru că ar fi avut simpatii sau s-au exprimat vreodată favorabil faţă de foştii lideri bolşevici precum erau Troţki, Buharin, Zinoviev etc. Miraculos, Varlam Şalamov a scăpat acestui val de asasinate. El va oferi în povestirile lui o imagine a închisorii Serpantinia, locul unde erau executaţi deţinuţii. Să nu uităm că prima misiune a excelentelor buldozere americane, sosite la Kolîma după 1942 a fost să rezolve problema spinoasă a cadavrelor zecilor de mii de deţinuţi. Pământul Kolimei fiind pietros şi parţial îngheţat nu se puteau sapă gropi adânci, iar cadavrele celor asasinati – schelete îmbrăcate cu piele după cum îi numeşte Şalamov-îngropaţi superficial, începuseră după câţiva ani să iasă la suprafaţă. „Piatra Nordului refuză din toate puterile ei să primească în sânul ei cadavrele umane.” Calitatea echipamentului american a rezolvat problema autorităţilor de la Kolîma.
În primăvară anului 1939, cu câteva luni de întârziere (doar era o „insula”), Marea Teroare stalinistă avea să se domolească şi la Kolîma. Ejov avea să fie tras iniţial pe o linie moartă amuzantă (comisar al transporturilor navale- Ejov neavând nici în clin, nici în mânecă cu mediul acvatic), iar apoi asasinat, iar adepţii săi au fost vânaţi şi, de regulă, ucişi de Beria şi noua sa garnitură. Garanin a fost chemat la Lublianka şi a primit o pedeapsa de opt ani de Gulag, paradoxal, fiind condamnat tot în baza art. 58 din Codul Penal sovietic (care definea vag activităţile antisovietice) murind în regiunea penitenciară Peciora. O nouă etapă se deschidea în istoria Kolimei şi a Dalstroi, noul şef numit de Stalin fiind Nikişev, un alt cadru tipic pentru regimul stalnist, un nkvdist mediocru care a avut câteva funcţii în sistemul represiv în timpul lui Ejov chiar în Caucaz, în Azerbaidjian unde a condus „represiunea locală” şi unde este posibil să-şi fi dezvoltat câteva legături utile după mazilirea lui Ejov şi începutul epocii Beria, fapt ce l-ar fi salvat de la moarte. Născut în 1894 în regiunea Saratov, Nikisov a intrat în rândurile partidului bolşevic în 1919.
În mod clasic pentru matricea şi funcţionarea sistemului comunist, noul conducător a încercat să se departajeze atât de epoca sângeroasă a lui Petrov, cât şi de cea a lui Berzin, de ale cărui scopuri ar fi trebuit să fie mai apropiat. Însă nu avea cum să recunoasca explicit faptul că era continuatorul politicii unui spion în solda Japoniei, în condiţiile în care în perioada 1938-39 avuseseră confruntări militare serioase între sovietici şi japonezi în Mongolia! Accentul s-a mutat din nou pe exploatarea zăcămintelor naturale din Kolîma. Izbuncirea celui de al II-lea Război Mondial a complicat lucrurile, Dalstroi nemaifiind o prioritate (în condiţiile în care nemţii se apropiau de Moscova), fiind lăsat să se descurce (mai ales la nivel alimentar), ceea ce a dus la o altă escaladare a ratei mortalităţii, după cum bine o atestă Varlam Şalamov. Salvarea a venit de unde nimeni nu se aştepta: de la americani! Iar Nikişev a ştiut să profite de faptul că trustul său deţinea o mică flota menită a transporta mai degrabă încărcătură umană, sclavii şi mai puţin alte bunuri, dar şi de proximitatea Alaskăi pentru a deturna însemnate cantităţi de alimente, haine şi echipamente în beneficiul său personal, dar şi al nomenklaturiştilor şi familiilor lor. De altfel în mai multe povestiri, Şalamov zugrăveşte atracţia, dacă nu chiar mirajul, exercitată de orice produs american, indiferent dacă era vorba de buldozere, haine de lână pe care şi le opreau nomenklaturistii şi familiile lor, conservele (la deţinuţi nu ajungeau decât cutiile de conservă, din tablă, folosite pe post de oale de fiert) sau chiar şi grăsimea industrială, destinată ungerii maşinilor, solidolul care a fost „atacat şi lichidat” de mulţimea deţinuţilor flamanzi.
Nikişev a devenit celebru în America pentru că el a organizat toată mascarada primirii vicepreşedintelui american Henry Wallace (vicepreşedinte între 1941-45), în mai 1944, singura vizită a unui demnitar străin în Gulag, chiar dacă Wallace a făcut tot posibilul să nu-şi dea seama, fiind ajutat şi de ingeniozitatea sovietică, destul de experimentată în a înşela. Însă puterea pe care o avea nu avea cum să nu-i afecteze raţiunea, înconjurandu-se în lux, fiind deservit de o adevărată armata de şoferi, servitori, intendenţi, bucătari, întreţinând trupe de teatru, orchestre cu actori- muzicieni deţinuţi (ceea ce îi putea salva de la moarte pe aceştia). Însă organele nu aveau cum să tolereze un astfel de dezmăţ regal, el fiind investigat pentru deturnare de fonduri, fiind obligat să îşi ceară pensionarea anticipată în 1948, retrăgându-se la Moscova. Ciudată este şi moartea sa convenabilă, în 1956, în baia locuinţei sale la 62 de ani. Se ştie că au existat cazuri de foşti comandanţi de lagăre sau ofiţeri NKVD care nu au rezistat presiunii dezgheţului iniţiat de Hruşciov şi s-au sinucis.
După cum bine se poate observă nici soarta şefilor din Kolîma nu a fost neapărat mai bună decât a multor deţinuţi. Presiunea asupra lor era imensă, puterea de care beneficiau le putea lua minţile, fiind favorizată şi de concentrarea unor mari puteri, având dreptul la viaţă şi moarte, dar, în definitiv doar rotiţele unui sistem represiv care a oferit sânge pentru a strânge aur.
Bibliografie:
- Varlam Salamov, Povestiri din Kolima, Editura Polirom, Iasi, 2015.
- „Magadan and the evolution of the Dal’stroi bosses in the 1930s”. de David J. Nordlander. Cahier du mond russe 42, 2001.
- Evghenia Guinzbourg, Le ciel de la Kolyma, Editions du Seuil, 1980.
- Anne Applebaum, O istorie, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011. Traducerea din engleza de Simona-Gabriela Varazn si Vlad Octavian Palcu.
- Martin Bollinger, Stalin’s Slave Ships. Kolyma, the Goulag Fleet, and the Role of the West, Naval Institute Press, Annapolis, Maryland, 2003.
- Robert Conquest, The Artic Death Camps, Oxford University Press, Oxford, New York, Toronto, Melbourne, 1979.
- Stephen Courtois coord., Dicţionarul comunismului, Polirom, Iasi, 2008.
[1] Un fel de minister al Muncii şi Apărării- se vede bine reflexul comunist de a militariza munca din această alăturare a două componente, aparent cu puţine puncte comune.
[2] Un traseu care urma să fie identic pentru alte sute de mii de deţinuţi, însă nu în compartimentul luxos în care a stat Berzin, ci în bou-vagoane, înghesuiţi, morţi de foame şi mai ales de sete, îndurând fie frigul năpraznic, fie căldura.
