Robert Kaplan si o viziune asupra Romaniei (I)

Robert D. Kaplan este corespondent permanent al publicatiei americane The Atlantic Monthly[1] si unul dintre autorii americani care a cunoscut un mare succes prin cartile lui in care imbina cu mult talent tehnica jurnalului de calatorie si pe cea a reportajului, literatura cu istoria.  Ultima sa carte, “Imperial Grunts: The American Military on the Ground”[2] a aparut recent la editura Random House si analizeaza  expansiunea militara a Americii dupa atentatele din 2001.

Robert Kaplan a devenit celebru in America prin succesul fulgerator pe care l-a cunoscut volumul Fantomele Balcanilor in care a sintetizat o calatorie in zona Balcanilor la inceputul anului 1990. A continuat sa publice alte sapte volume folosind aceeasi reteta (printre care The Arabists sau The Ends of the Earth). In anul 1998 a revenit in aceasta zona (e drept numai in Ungaria, Romania, Bulgaria si Turcia si nu si in spatiul ex-iugoslav sau in Grecia), aceasta fiind doar una din etapele mai lungei sale calatorii descrisa sub titlul “La rasarit, spre Tartaria”[3] in care a strabatut, in afara etapei central si sud-est europene si Asia Mica, Orientul Apropiat (Siria, Liban, Israel, Iordania) zona Caucazului (Georgia, Armenia, Azerbaidjan) si parti din Asia centrala (Turkmenistanul).

Kaplan nu este decat unul din multii calatori care au strabatut acest spatiu geografic incercand sa-l cunoasca si sa-l inteleaga. Intersanta este perceptia pe care ceilalti, strainii au avut-o despre noi in diverse perioade de timp. Privirea lor critica este necesara pentru realizarea unei examinari analitice a reprezentarii pe care noi o avem asupra noastra. Occidentalii care ne-au  vizitat au tendinta de a nemultumi ambele extreme romanesti, atat pe cea nationlista (cine sunt ei sa ne judece?) cat si pe cea furibund antiromana (caci criticile strainilor nu sunt la fel de virulente precum cele articulate chiar de unii scriitori romani, precum Cioran sau, in zilele noastre, H.R. Patapievici).

Romania sau ceea ce era pe atunci cunoscut europenilor sub titulatura de Principatele Unite, a fost vizitata de calatori straini inca de la inceputul infiintarii ei sub noua structura (1859). Unii dintre calatorii occidentali au lasat pagini extrem de interesante despre ceea ce au gasit in acea perioada de ample si continuue schimbari. Aceste relatari au fost strans si intr-un impresionant volum intitulat Calatori straini despre Tarile Romane in secolul al XIX-lea [4] D.D. Draghicescu citeaza in cartea sa “Din psihologia poporului roman” aparuta in 1908 si reeditata la Editura Albatros in 1995 cateva din insemnarile critice ale acestor calatori occidentali.

Le Cler descrie in cartea “La Moldo-Valachie” ceea ce a gasit in acea Romanie embrionala, candva prin anii 1860- el facand parte dintr-o misiune trimisa de Napoleon al III-lea pentru instruirea armatei romane menita a ameninta Imperiul Habsburgic cu care Napoleon se afla in conflict : “Un domnitor fara palat, un cler fara morala, o academie fara membrii, o bibleoteca fara cititori, strazi imense fara case, locuinte splendide langa magherniteinfecte, bulebarde superbe si coclauri infame; pretutindeni ape si nici o fantana…o municipalitate fara sef, o politie fara agenti, tribunale fara justitie, intrigi lipsite de iubire, divorturi fara frau, barbati fara neveste, neveste fara barbati.”

X. Marmier scria in cartea “Du Rhin au Nil” “Ce le pasa care este numele stapanului lor? Ceea ce stiu ei este sa traiasca ca sa munceasca, sa plateasca, sa sufere si sa taca. Romanii mostenesc din tata in fiu o resemnare muta care se schimba in apatie si aceasta apatie e sustinuta inca de nestiinta lor”  Girardin credea ca “Adevarata boala a Principatelor este neincrederea si nesiguranta, teama de ele insele; totdeauna supuse puterilor streine, totdeauna atarnatoare de altii, ele nu asteapta nimic de la sfortarile proprii.”

Robert D. Kaplan isi descrie impresiile de calatorie despre Romania in doua volume: Fantomele Balcanilor[5], volum aparut in 1993 in America, concentrand calatoriile sale in aceasta zona din perioada 1989-1990  si La rasarit, spre Tartaria, volum aparut in 2002. Cheia succesului sau editorial? O marturiseste chiar el “Nimic nu egaleaza in farmec calatoria de unul singur, fara prieteni sau colegi care sa-ti conditioneze parerile. Tocmai singuratatea este cea care da pret calatoriei: sa fii izolat cu fortele istoriei, doar cu peisaje si carti drept ghizi.” (pag. 101)

Aventura lui Kaplan in Romania a avut loc in primavara anului 1990 (an plin de evenimente in Romania) si este rezumata, generos, in cateva zeci de pagini. Tara pe care o descopera autorul american se resimtea profund dupa dictatura comunista. Kaplan a regasit o Romanie ciudata, in care i se ofera prostituate in cel mai bun hotel (Athenee Palace) si este privit cu suspiciune atunci cand le refuza, o tara care fiind “lipsita de peste patru decenii de religia oficiala, intreaga capitala a Romaniei s-a transformat intr-o biserica in aer liber.”(pag. 94), o tara ale carei “vagoane de tren duhneau a gunoi, praf, urina, branza stricata, carnati, tutun, tuica, transpiratie si haine nespalate,” si in care “a urina este o adevarata proba de curaj fizic” (la care a fost supus si el, trecand proba ). Kaplan nu este un calator cu pretentii, care profitand de mijloacele sale financiare substantiale ar putea eluda conditiile grele de viata sau de transport ale autohtonilor. Nu, el doreste sa descopere o tara din interior, cu ceea ce este pozitiv si negativ. Compasiunea lui fata de cei care traiesc in aceste conditii este sincera “La noua ore dupa ce parasisem Galatiul, am ajuns la Iasi-infometat, infrigurat, plin de noroi si putin umilit. Cum mi-ar afecta gandirea aceste lucruri daca le-as trai zi de zi, an dupa an?”

Cele doua Romanii din anul 1990, aflate in plina confruntare sunt descrise prin prezentarea unui personaj din fiecare tabara. Un sofer ii spune in germana ca “Ceausescu nicht gut. Iliescu gut, sehr gut. Studenten auch nicht gut.” O alta persoana intalnita ii recunoaste franc ca “la putere sunt aceeasi ticalosi.”

Kaplan crede ca “Nici o tara din Europa de Est nu a nedumerit mai mult Occidentul in anul revolutionar 1989 ca Romania. Primele scene cetoase, difuzate cu echipamentul antic al Televizunii romane au dezvaluit o lume fizica in care al doilea razboi mondial abia se terminase, plina de soldati cu paltoane si cu casti amintind de rusii din Stalingrad.” (pag. 94). Prezentul anului 1990 este explicat prin trecut. Cum el este interesat de istorie (sunt sigur ca studiaza atent orice tara in care ajunge, inainte de a pune piciorul acolo) face si o scurta dar relevanta analiza istorica a Romaniei si a poporului roman. “Modelul istoriei Romaniei, asa cum a confirmat revolutia anti-Ceausescu din 1989, ramane acelasi:lungi perioade de docilitate intrerupte de izbucniri de violenta scurte, dar spectaculoase.”(pag.102) Pe larg sunt realizate portretele regelui Carol al II-lea (cunoscut in lumea anglo-saxona si drept regele play-boy) si al lui C.Z. Codreanu.

Dar ce crede el despre poporul roman? “Romanii se considera un popor latin, care vorbeste o limba latina, aruncat intr-un ocean zbuciumat de slavi si uitat de restul lumii latine” (pag.100) sau “In afara de tendinta latina spre melodrama, romanii au o inclinatie bizantina spre intriga si misticism, mostenita de la religia ortodoxa si in secolele de influenta politica si culturala bizantina.” Sau “Romania este o amestecatura foarte originala: o populatie care pare italiana, dar are expresia taranilor rusi; un fundal arhitectural care aminteste adesea de Franta si de Europa Centrala; servicii si conditii fizice care seamana cu cele din Africa.” (pag. 127) Cateva inexactitati istorice se strecoara parsive printre randurile dedicate Romaniei, precum afirmatia ca “Antonescu a devenit obsedat sa ocupe cat mai multe teritoriu dupa trecerea Nistrului.”(pag. 131) sau “la canal majoritatea municitorilor erau prizonieri, inclusiv detinuti politici asociati cu miscarea intelectualei evreice Ana Pauker.” Uneori strainii observa mult mai bine defectele noastre nationale decat o facem noi, mult prea obositi si obisnuiti cu noi insine. Din aceasta perspectiva nu mi se pare justificata intrebare pe care, sunt sigur, multi ar putea-o tipa “Cu ce drept ne critica ei (sau el)?” Cu dreptul pe care il are o persoana libera de a formula judecati. Si, sa nu uitam, o cultura normala, ne-inchistata, cauta viziunile altor asupra ei insisi, indiferent ca acestea sunt laudative (si fara valoare) sau critice.

(va urma)