Quentin Tarantino – de la imagine la idee și înapoi la imagine

Guest-post de Adina Chițu (La buticul cu filme și cărți)

Are 51 de primăveri, recent înflorite și… stropite cu sânge, își etalează adesea simpaticul fetiș cinematografic pentru… picioare, așa cum au făcut predecesori de-ai săi precum François Truffaut sau Luis Bunuel, se pare că se distrează destul de copis în rolul de cameo așa cum o făcea și Alfred Hitchcock și, ca să folosesc o exprimare trivială, face filme violente, cu mult sânge. Nu-i greu de ghicit că descrierea de mai sus e ruptă din carnea lui maître Quentin Tarantino, despre care și despre filmele căruia se va tot vorbi în această săptămână la Filme-cărți, cărora le mulțumesc pentru invitația de a scrie aici despre unul dintre regizorii mei preferați.

E destul de complicat să spui ceva proaspăt despre un regizor căruia i s-au dedicat cărți întregi, unele chiar sofisticate și profund ancorate în psihanaliză cum e cea a lui Aaron Barlow, Quentin Tarantino, viața la extreme. N-aș merge prea departe cu (psih)analiza filmelor sale și m-aș plasa, într-o oarecare cunoștință de cauză, doar la suprafața lor, acolo unde se regăsește multitudinea de referințe și de omagii aduse fie unor filme cult, fie unor filme de categorie B. Într-un interviu, regizorul canadian Xavier Dolan este întrebat cum își plasează referințele și analogiile în filmele sale, cum le alege și ce semnificație au, răspunsul nu întârzie să apară, plin de emfază (parafrazez un pic, dar vi-l recomand pe tânărul Dolan, este un…Golan inteligent): văd o imagine care imi place, la Godard spre exemplu, imaginea se transformă într-o idee și ideea mai apoi într-o altă imagine pe care s-ar putea să o folosesc la un moment dat într-unul dintre filmele mele. Cred că același lucru se aplică și în cazul lui Tarantino, referințele pe care le plasează în filmele sale, aparent cu foarte multă acuratețe și simbolistică, referințe ce curprind un vast univers de la Kurosawa la Sergio Leone, sunt (cred eu) imagini transformate în idei transformate mai apoi în alte imagini noi. Nu cred că Tarantino este hyper-conștient de fiecare secvență (așa-zisă) omagiu. Mi s-a întâmplat să mă uit la un film, Une femme est une femme, spre exemplu, și să mă ducă cu gândul la ceva ce am văzut în filmele lui Tarantino, se pare că procesul imagine-idee-imagine se propagă într-o oarecare măsură și la nivelul spectatorului.

Dincolo de referințe, care să zicem că ar fi vârful iceberg-ului, Tarantino are scenarii cu o osatură puternică, personaje la fel de puternice, imagini deopotrivă, dialoguri-emblemă, distribuție excelentă, montaj și imagine foarte bine lucrate și coloane sonore atent căutate. Nu-i de mirare că îi ia ceva timp până începe să facă un film, pentru că punerea laolaltă a tuturor acestor ingrediente cu consistențe egale nu-i tocmai un lucru extraordinar de facil de realizat. Tarantino este tipul de regizor care culege foarte mult și știe să aleagă fructele bune, cele pline de pulpă ficțională de cele putrede.

Într-o clasă de studenți, un producător a aruncat la un moment dat o idee de scenariu: pune cinci bărbați într-o cameră și fă-i să se omoare între ei. Tarantino era în acea sală de curs, iar peste câțiva ani face Reservoir Dogs, un film independent, low budget, un film curajos care anunță începutul unei frumoase prietenii între un tânăr inteligent cu idei îndrăznețe și cinematografia americană.