Despre acest subiect, se poate şi s-a scris foarte mult, având în vedere, în primul rând, numărul mare de militari germani capturaţi de toate armatele victorioase ale Aliaţilor. Semnificativă este comparaţia între prizonieratul germanilor capturaţi de americani şi de sovietici. Aproximativ 425.000 de militari germani au devenit prizonieri de război ai americanilor, fiind expediaţi chiar în America, cazaţi în aproximativ 700 de lagăre/facilităţi de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite. Mulţi prizonieri au fost uimiţi de condiţiile pe care le-au găsit, remarcând cu plăcere că nici măcar în Germania nu fuseseră trataţi atât de bine. Americanii au respectat, spre deosebire de sovietici, dreptul internaţional al prizonierilor de razboi. Germanii aveau dreptul să corespondeze regulat cu familiile rămase acasă, primeau aceeaşi raţie alimentară precum militarii americani, chiar şi două pachete de ţigări pe care nemţii care nu fumau le vindeau sau făceau troc la cantine, nu erau puşi să muncească, iar pentru a-şi petrece timpul li s-au oferit tot felul de facilităţi, de la instrumente muzicale până la unelte pentru a lucra lemnul. Mese speciale li se serveau de Crăciun şi Thanksgiving Day.
Un prizonier german declara că atunci când am fost capturat cântăream 128 de pounds (aprox 64 de kilograme). Doi ani mai târziu de prizonierat american ajunsesem la 185 (aproximativ 92). Ajunsesem atât de gras încât aveam pungi de grăsime sub ochi. Chiar dacă ei se aşteptau să fie repatriaţi rapid după 1945, prizonierii germani din America au fost trimişi să muncească la repararea pagubelor de război din Franţa şi Marea Britanie, unde au mai rămas încât cel mult 3 ani. Unii dintre ei s-au întors din Statele Unite nu numai cu o impresie foarte favorabilă, cunoscând limba engleză, dar şi cu câteva sute de dolari în buzunare! Tratamentul bun aplicat prizonierilor de război din America se explică şi prin faptul că societatea americană era una profund democratică şi umanitară, neinfestată de virusul ideologic care spulberase Europa, dar şi pentru că nu fusese afectată direct de devastările războiului, spre deosebire de Uniunea Sovietică, un regim totalitar cu o lungă experienţă în materie de represiune, dar şi supusă distrugerilor şi uneori pierderi umane uriaşe tocmai ca urmare a invaziei naziste din 22 iunie 1941.
Sovietii au luat un număr mult mai mare de prizonieri germani decât americanii din motive evidente, pe care nu le mai trecem în revista. Nici măcar această cifra nu este unanim acceptată, ea învârtindu-se în jurul a 2,8-3 milioane de militari şi alt personal, capturaţi începând din 1941 până la finalul războiului, care au împânzit reţeaua lagărelor atât din Gulag, cât şi din GULVI. Şi aceştia au fost triaţi, cei mai puţin periculoşi şi cooperanţi cu organele sovietice fiind eliberaţi mai devreme. În octombrie 1949, doar 85.000 fuseseră trimişi în noua RDG, un gest simbolic, cu încărcatură politică. Cei mai periculoşi şi refractari (la loc de cinste au fost foştii SS-işti) au fost păstraţi şi folosiţi ca forţă de muncă în regiunile dure ale Gulagului (Vorkuta, Norilsk etc.), de aceea şi pierderile umane din rândul lor au fost foarte mari. Mulţi au fost şi judecaţi de sovietici şi condamnati la sentinţe de până la 25 de ani pentru diverse crime de război (reale sau închipuite, acesta-i o altă poveste). Chiar şi cifrele sovietice oficiale recunosc moartea unui număr de până la 400.000 de prizonieri de război germani, însă Comisia Maschke stabilită în RFG şi care şi-a prezentat raportul în 1972, precum şi cercetări recente ale altor istoric împing această cifra către un milion sau chiar 1,2 milioane de oameni (unu din trei!) morţi în detenţia sovietică. Abia după moartea lui Stalin s-a putut negocia eliberarea ultimilor 15.000 deţinuţi germani supravieţuitori în urmă vizitei lui Adenauer în septembrie 1955, care au fost eliberati până la sfârşitul anului (unii suportând Gulagul 12-13 ani).
Relevante sunt şi poveştile a doi germani care au cunoscut din plin Gulagul, fără să fi avut nici o vină, nici măcar neavând vârsta înrolării pentru a lua parte la războiul din URSS. Karl Heinz Vogeley şi Lothar Scholz aveau 16 ani în 1945 când au fost reţinuţi în Germania Răsăriteană de organele de represiune sovietice doar pentru că făcuseră parte câteva luni din Tineretul Hitlerist căruia Goebbels îi ordonase să organizeze unităţi de guerilla care ar fi trebuit să acţioneze în spatele trupelor aliate, un alt plan fantezist al unui regim care-şi dădea duhul într-o imensă baie de sânge.[1] Amândoi au fost arestaţi rapid de sovietici, condamnaţi la 15 ani de detenţie şi duşi în complexul concentraţionar Vorkuta pentru a munci în celebrele mine de cărbuni. Amândoi au luat parte şi la celebrele revolte din Vorkuta de după moartea lui Stalin când, pentru a sparge solidaritatea deţinuţilor, MVD i-a împrăştiat pe supravieţuitori, Vogely ajungând în Kazahstan, la o mină de cupru, iar Scholz în RSS Moldovenească (!). Au fost eliberaţi printre ultimii, în 1955.
Întrebat de un ofiţer sovietic unde vrea să revină, în RFG sau RDG, temându-se de o capcană, dar şi impertient, Lothar Scolz a răspuns franc „oriunde numai să nu fie comunişti! Când am fost eliberat şi mi s-a permis să merg acasă nu mai eram într-o condiţie fizică foarte rea, spre deosebire cum eram în anii de dinainte . Starea multor prizonieri germani s-a îmbunătăţit după moartea lui Stalin în 1953 când ni s-a permis să primim pachete de acasă.” Amândoi au reuşit să-şi refacă şi să-şi construiască vieţi decente, ei condamnând indiferenţa de care au dat dovadă (în opinia lor) autorităţile de acasă. În comunista RDG, în mod explicabil, nimănui nu-i pasă de cei care reveneau din Gulag (în opinia lui Karl Heinz Vogeley). Lothar Scholz se plângea că autorităţile din RFG i-au oferit drept compensaţie doar un ajutor de şomaj timp de 6 luni, în valoare de 28 de mărci, alocaţie calculată în funcţie de munca prestată în URSS (tăiatul copacilor)! Ce ar fi spus foştii prizonieri de război români faţă de un asemenea tratament inuman (când pe ei, după întoarcere îi aştepta Gulagul românesc?). Vogeley, rămânând în RDG. a fost atent supravegheat de STASI.
Fotografii de arhivă contrazic însă aserţiunile lui Scholz, mulţimi de oameni întâmpinându-i pe prizonerii de război supravieţiutori în diverse oraşe ale Republicii Federale, aceste evenimente dominând mulţi ani agenda publică din RFG.
[1] Sursa: Spiegel.de.
