Ploaia mocănească ce a căzut cu intermitenţă întreaga zi de duminică, 6 septembrie, nu ne-a împiedicat să dăm o fugă până la Râşnov pentru a asista la cea de a trei zi a Festivalului de Film Istoric organizat în acest fost burg săsesc. Cu nesimţirea care ne caracterizează am evitat ziua de vineri şi, din nefericire şi pe cea de sâmbătă. Vineri au fost proiectate filmele istorice ale celebrului regizor disident Sergiu Nicolaescu care, în programul concis de prezentare a Festivalului, tipărit în condiţii profesioniste, îşi prefaţa fiecare film istoric, repetăm, cu câteva fraze în care evoca amintiri despre realizarea lor.
Ne-a surprins să constatăm câte piedici i s-au pus de către refractarul aparat de stat comunist în turnarea filmelor lui istorice care nu erau deloc în concordanţă cu istoriografia falsificată de naţional-comunismul ceauşist. Nu! Nu revenim asupra consideraţiilor noastre asupra operei lui Sergiu Nicolaescu pentru că nu vrem să ne repetam (pentru poziţia noastră de principiu se poate merge uşor la link-ul http://enervari2009.blogspot.com/2009/08/sergiu-nicolaescu-nu-este-carol-i.html ).
Nu ne-a fost foarte uşor să găsim cinematograful din Râşnov. Iniţial ne-a cuprins mirarea la aflarea ştirii că un orăşel precum Râşnov mai are sala de cinema. Ne imaginam că este una ridicată de regimul comunist, o măgăoaia dărăpănată, insalubră dar nu, sala era mică, aparent multifuncţională, sală de conferinţe, eventual atunci când cei de la Judeţ mai imaginează vreo caravană a Fondurilor Structurale, destul de confortabila şi curată.
Cea de a treia zi a Festivalului de Film Istoric s-a concentrat asupra documentarelor cu nuanţe artistice care disecau perioada comunismului târziu, dominat de influenţa diabolică a celebrului cuplu dictatorial. Din cele patru proiecţii am urmărit ajungând la amiază doar Decreţeii, Marele jaf comunist si Război pe calea undelor (filmul Videograme dintr-o revolutie fiind prea de dimineaţă pentru nişte călători grăbiţi ca noi) şi nu am regretat nici un moment că am bătut atâta drum. Vizionarea acestor trei sau patru documentare unul după altul nu este deloc recomandabilă, te încarcă cu prea mult-intens cu emoţie, revoltă, ruşinea/ mândria de a fi român, amărăciune în faţa neputinţei noastre ancestrale de a ne elibera de chingile constrângătoare ale comunismului (mai ales când îi vezi pe alde Merce, Pleşiţă rânjind satisfăcuţi şi recunoscând cinstit, atât cât pot fi nişte generali de Securitate că ar fi vrut să-i ucidă pe toţi angajaţii români ai Europei Libere, în fond chestia asta era trecută în fişa postului său, la punctul 8, să omoare cât mai mulţi agenţi imperialişti), durere, scârbă. Rămâi însă cu două certitudini absolute (1) regimul acela a fost unul explicit criminal care funcţiona pentru a oprima şi chiar omorî la propriu oamenii asupra cărora se impusese prin intermediul acestui accident istoric, tancurile sovietice (vezi româncele obligate să procreeze cât mai mult pentru ca Ceauşescu să aibă un trib cât mai numeros sub ascultare) dar şi (2) consecinţele lui ne vor mai bântui încă mult timp, imposibil de precizat cât. Până la urmă Ceausescu asculta un îndemn al lui Cioran care, intr-unul din accesele lui din tinereţe ar fi dorit ca România să aibă populaţia Chinei. Am resimţit o mare amărăciune constatând că binevenita condamnare a regimului comunist de către Preşedintele Traian Băsescu din decembrie 2006 nu a fost urmată de alţi paşi mai importanţi decât tipărirea unui manual alternativ de istorie a comunismului. Oamenii care şi-au dat viaţa sau au fost bătuţi pentru vina de a fi menţinut flacăra speranţei în RSR nu trebuie uitaţi. Aşteptăm gesturi în acest sens pentru Bernard Noel, Vlad Georgescu (ucişi de Securitate) Monica Lovinescu, Vasile Paraschiv etc.. Credem că măcar câteva bulevarde ar putea purta numele lor.
În mod paradoxal regimul comunist a avut întreaga reţetă a extremismului, atât de dreapta cât şi de stânga. Dacă într-adevăr a pornit iniţial ca o simplă imitaţie a regimului sovietic care-l năşise şi care îi oferise tancurile, spionii şi cadrele bine şcolite la Academia NKVD ulterior comunismul românesc a adăugat forme de extremă-dreapta precum antisemitismul mai soft, e drept, decât cel nazist (în sensul că nu au fost create lagăre de exterminare şi nici nu au fost selectaţi şi trimis în Transnistria numai în funcţie de apartenenţa etnica) dar documentarul Marele jaf comunist dovedeşte frustrarea evreilor din România, mulţi cu vechi state de plată în PCdR chiar şi în ilegalitate care, treptat s-au văzut înlăturaţi din posturile de răspundere, traşi pe linie moartă. În faţa greutăţilor care li se puneau pentru a imigra în Israel, stat inamic URSS căci fiind aliat al SUA, unii au acţionat naiv şi prosteşte cum o dovedeşte excelentul documentar al lui Alexandru Solomon. Securitatea a acţionat în felul ei cinic şi brutal, mii de oameni fiind anchetaţi în legătură cu acest jaf, unul dintre ei murind după un interogatoriu puţin mai bărbătesc. Omul era nevinovat, obvios. În al doilea rând am remarcat (suntem siguri că nu suntem noi primii care o fac) eugenismul ceauşit atât de asemănător cu cel nazist, manipularea sexuală şi eliminarea rezultatelor imperfecte, adică uciderea copiilor cu probleme. În mod paradoxal, atât Hitler cât şi Ceauşescu au acţionat în vederea distrugerii familiei tradiţionale, creştine, băgând politica şi rasa în patul oamenilor. Simpli supuşi ai unor bolnavi psihici. Cultul personalităţii este o altă caracteristică ce-i uneşte pe cei doi, nu întâmplător, amândoi cunoscând un sfârşit tragic, violent.
Filmele ne-au adus aminte de cuvintele lui Ion Caraion „Complexaţi de o teribilă frică instinctivă, superstiţioşi până la ridicolul monstruos, necivilizaţi, necompetitivi, imprevizibili în violenţele şi iraţionalismul lor, tributari prin structura negaţiei şi distrugerii, niciodată capabili de confruntarea prin argumente şi dialog, de nimic nu le este, de nimic nu le-a fost, de nimic nu le va fi comuniştilor mai frică decât de inteligenţa adversarului, de domeniul spectacolelor cerebrale (în faţa cărora se comportă ca triburile hominoide la vederea unor sticle colorate) şi de puterile aceluiaşi adversar de a-şi folosi deplin libertatea şi emanaţiile inteligenţei. În aspiraţia lor de confruntare, comuniştii urcă doar până la ură, furt, agresiune şi asasinat. Cine vrea să trateze cu comunismul altfel decât de pe poziţii de forţă, acela nu ştie ce e comunismul, acela e naiv, acela pierde. Fiindcă singura lege de care ştiu, de care ascultă, sub greutatea căreia comuniştii acceptă să-şi respecte cuvântul este frica. Dacă stiu de frica, ei devin rezonabili şi uneori – nu întotdeauna – parolişti.” Ion Caraion, Ultima bolgie, Jurnal 3,Nemira, 1998. pag.25
Poate o idee inspirata ar fi ca un astfel de eveniment să nu fie organizat exact în acelaşi interval precum Cerbul de Aur din Braşov. Sunetul a constituit o altă problemă fiind mult prea tare pentru o sală atât de mică, multe cuvinte tropăind periculos dincolo de uşă, ajungând sus la Cetate. Last but not least, organizarea, cel puţin din ultima zi a fost critică. Credeam că tematica grea a proiecţiilor va descuraja pre-adolescenţii de 12 ani în a-şi exhiba ignoranţa şi lipsa totală a oricărui alt interes decât cel imediat (telefon mobil, gagică, eventual maşini şi fotbal) dar ne-am înşelat căci am fost deranjaţi încontinuu de astfel de copii. O iniţiativa remarcabilă în ciuda amestecului filmelor noii cinematografii româneşti cu vechii beneficiari ai sistemului comunist (recte Sergiu Nicolaescu), perfectibilă care, sperăm, să fie continuată şi anul viitor.
