Încerc să fac un bilanț al unora dintre lecturile mele în 2021. Sunt excursii interioare, care au încercat, de bine-de rău, să compenseze lipsa călătoriilor exterioare plănuite și nerealizate, din cauza pandemiei. Călătoriile acestea s-au limitat, totuși, la două: una la San Juan, cu serile de catifea ale acestui oraș, ciuntite de interdicția de a ieși din hotel după ora 8, iar alta în România, de unde m-am întors cu o valiză plină de cărți, scrise de autori români. Shoppingul meu de carte a fost haotic, recunosc, dar asta nu denotă decât aviditatea pentru scrierile din librăriile bucureștene, la care accesul nu îmi este totdeauna la îndemână, având în vedere că locuiesc peste ocean. Nu toate cărțile procurate au fost publicate în 2021, căci nu acesta a fost criteriul selecției mele. Ele sunt scrise de autori de care auzisem, și îmi suscitaseră mai de mult curiozitatea, dar nu mi-a fost ușor să dau de ele. Pe unele nu le-am parcurs încă, pe altele nu le voi menționa aici. Mă voi opri doar la cinci dintre ele, aproape toate bune și foarte bune.
Colecționar de ceasuri vechi, Sorin Delaskela, premiat în 2020 de ARCCA cu “Cartea Discretă a Anului”, pare totodată și un colecționar de fragmente de timp, consumate emoțional și sensorial pe cât de intens, pe atât de aparent ilogic, în volumul său “Destrămare”. Personajul principal, Filip Maximilian M, este naratorul alergatului într-o cursă zilnică în jurul unui stadion părăginit, dar și al unor incursiuni mentale, care îi străbat sinele decrepit. Acesta se descoperă la vârsta de 45 de ani într-o resemnare a închiderii, în ce-a mai rămas din el, zdrențele unei destrămări inexorabile, explicate sieși prin banalitatea proprie, încetineală oblomoviană, predispoziție la ratare, sau pur și simplu lipsa “de o vocație autentică a vieții”. Aceeași introspecție păguboasă, care mă duce cu gândul la inginerul agronom de 46 de ani, Florent-Claude Labrouste din “Serotonina” lui Houellebecq.
Într-o conversație telefonică de astă-vară, Sorin mi-a spus că și-a construit și definitivat acest roman abisal pe parcursul câtorva ani, ceea ce nu mă miră, când îi observ în pagini migala cu care își dozează fiecare țesătură a frazei și a ideilor, savoarea fiecărui paragraf pe care îl citesc, și mai vreau să-l recitesc, după ce tocmai l-am terminat. Câtă muncă în spatele acestui aer flegmatic al personajului, care ne vorbește parcă în șoaptă, cîtă muncă, fără să se perceapă sforțare! Tehnica fragmentară insinuează o aparentă lipsă de preocupare pentru o clarificare neapărată ori vreo impresie calculată de indus cititorului. Discursul este făcut mai degrabă în vederea unei analize propria, cu glas tare, iar tu, cititor, asiști la ea întâmplător, fără ca autorul să aibă pretenția de a-ți elimina dubiile, ori de a te conduce pe firul logicii tale. “Cum apărem în ochii celorlalți –chiar contează? Ce ne leagă, sincer vorbind, de ceilalți? Câteva iluzii colective, câteva norme acceptate unanim, ipocrizii de comun asumate, câteva valori la care consimțim prin educație și coerciție, dar nimic esențial.”
Ideea de a compara propria viață cu o cursă ar fi fost, desigur, un clișeu puțin frecventabil, dacă autorul n-ar fi dat dovadă de o subtilitate remarcabilă, utilizând un citat dintr-o lectură proprie, care face corp comun cu ideea de bază a cărții: «Zilele trecute citeam într-unul dintre jurnalele lui Ernst Jünger:„Toate lucrurile ritmice sunt arme împotriva timpului, și noi, de fapt, împotriva lui luptăm. Omul luptă întotdeauna împotriva puterii timpului“. Printre lucrurile ritmice s-ar cuveni situat de acum înainte și alergatul»
Recomand cu entuziasm acest roman, apărut în 2019 la Editura Paralela 45.
Și pentru că tot am pomenit despre plăcerea emoțiilor și a descoperirilor unui parcurs ontogenetic, scot din valiză “Prevestirea” Ioanei Pârvulescu, de la Editura Humanitas, 2020, o carte desăvârșită, o broșă de aur pe suflet, purtătoarea celor mai minunate parabole citite în 2021, pe care dac-o citești înainte de culcare, îți face visele mai colorate, cu o frumusețe a penelului pe care nu am cum s-o laud îndeajuns, decât apucându-mă să o cânt. Cartea se reține prin neașteptatele pilde și destăinuiri ale autoarei- cu siguranță o femeie care n-a trecut degeaba prin viață, și pe care o lași cu încredere să te ia de mână și să te conducă prin labirintul unei povești parcă de la începutul lumii, spusă din gură în gură, pe parcursul a 93 de generații, legate între ele prin sânge și dorința de a nu se pierde în zecile de secole. Personaje venite din epoci diverse, dar atât de asemănătoare prin omenescul lor, la fel de valabil atunci, acum sute de ani, ca și acum, în zilele noastre. Dacă nu ați citit-o încă, atunci renunț la propriile cuvinte, și las mai bine cartea însăși să vă farmece cu sunetul ei, alegând citate din ea, la întâmplare:
“Să faci o femeie să râdă e o bucurie mai mare decât îți închipui, și mai puțin egoist decât cealaltă bucurie pe care bărbatul i-o dă și i-o ia femeii. E, desigur, mai greu decât în cazul celălalt, nu poate oricine, cum bine se știe”
“Cercel de aur e mustrarea înțeleptului, și el se agață numai de urechea ascultătoare”
Cartea unei alte Ioane, de data aceasta Ioana Drăgan, apărută anul acesta la Editura Tracus Arte, “Gripa, O poveste de Crăciun”, m-a captat initial, cu conflictul atât de credibil dintre generații pe tema căsătoriei care nu mai vine sau a familiei monoparentale. Dar calitativ nu mi se pare că se poate compara în vreun fel cu primele două cărți de mai sus, pentru că stagnează într-o zonă de confort tematic, iar cititorul nu beneficiază de acea continuă încântare estetică la fiecare paragraf, ori de vreo introspecție umorală profundă. Povestea este interesantă, personajele sârguincios construite,-mai puțin însă Adam, care nu m-a convins total. Modul, parcă prea grăbit, în care este scrisă, dezamăgește. Finalul, mai cu seamă, lasă loc de dorit în explorarea eficientă a impactului emotional al evenimentelor asupra personajului central, Eva. Îmi vine greu și poate că este un demers neproductiv să spun că această carte, despre care s-a spus că e bună, m-a dezamăgit, alfându-mă pe poziția atât de confortabilă de cititor, dar poate că văd eu lucrurile printr-o lentilă prost șlefuită.
În sfârșit, a treia Ioană, despre care scriu astăzi, este uluitoarea Ioana Bradea. O să râdeți de mine, dar nu citisem “Băgău”. Toată lumea bună l-a citit, și-acum ete că vin eu, (ca să mă exprim în stilul Andreei) să scriu despre acest roman-poezie, după atâta timp de la publicare, și după ce, bag mâna în foc, l-ați citit cu toții.
Bineînțeles că acest roman e controversat. E și normal că intrigă pe orice citator liniștit și la locul lui, cu un asemenea limbaj suburban, pe care personajul central, Andreea, îl utilizează fără nicio inhibiție, la persoana întâi. Andreea, studenta la filologie care-și cîștigă o pâine cinstită noaptea, din conversațiile deșucheate pe o linie erotică. Desfrâu literar în toată splendoarea, chiar fără o intrigă foarte clară, romanul acesta pe ton obraznic, dezinvolt și non-conformist, mi-a mers direct la inimioară, încă dinainte să-mi fi “transmis mesajul “: că totul poate fi mimat, cumpărat, jucat, numai îndrăgosteala de femeie nu, și febra aceea totală și de-adevăratelea, pe care-o faci când îți cade un bărbat cu tronc, și nu ți-l mai poți smulge din creier.
“freci în creier figura lui subţiată, o masturbezi cum ar veni
până când iese din ea toată seva aia fierbinte, până când nu mai
rămâne din el decât o cârpă, ne frecăm iubitule – tu pe mine-n
palme, eu pe tine-n gânduri, ne masturbăm de departe uniţi
aşa de un fel de cordon ombilical invizibil, ne traversăm bulevardele,
ne rătăcim trotuarele, ne uităm şi-n urmă din când în
când m-aş muşca de somn de lumină de umbră m-aş spânzura
şi aşa atârnat în aer şi uşor cât un sunet să explodeze sufletu’
meu într-un contrabas, într-o voce fantomă o voce roşiatică
scheletică înfiorătoare şi creatoare de ziduri sau riduri o voce
în stare să-l culeagă de pe drumuri şi să mi-l aducă înapoi, să
se anuleze pierderea, să se desfiinţeze despărţirea, să nu mai
existe decât regăsire, oho, să treacă dracului ziua asta, să fie
ştearsă din toate calendarele lumii, să fie uitată sau pierdută
într-un buzunar de sacou, într-o linişte dintre fulgi, într-o stea
care sclipeşte în aer ca inima lui lipită cu sânge de viaţa mea
ia spune, e poezie sau nu e poezie? (“Băgău”, Ioana Bradea, 2020, Ed. Humanitas)
Cu intenția vădită de a transforma haosul lecturilor mele într-un eclectism programat, am ales să închei această trecere în revistă, cu ultima carte a lui Jan Cornelius, “Al doilea e Chaplin” de la editura Tracus Arte, publicat anul acesta. Am ales să o prezint pe aceasta, o dată pentru că îmi place foarte mult, și apoi pentru că ea se află la antipod ca stare de spirit, cu cea a lui Sorin Delaskela, cu care am început aceste rânduri. Nu vreau să vă las, la cumpăna dintre ani, cu o destrămare, ci mai bine cu un zâmbet pe sub mască. O mai fac și pentru că eu am pus-o cu grijă lângă “Aventurile unui Călător Naiv”, să-mi fie medicament bun pe perioada pandemiei. Îl recomand pe o rețetă, și-o parafez. Nimic mai sănătos pentru imunitate, decât o porție de râs, o nouă porție de râs pe care ne-o oferă acest român-neamț din Germania, cu care tocmai am avut o conversație telefonică, ca să facem schimb de urări la sfârșit de an. Cartea a apărut în pandemie, ca și cealaltă, dar ea nu are nicio legătură cu pandemia, fiindcă a fost scrisă acum trei ani și publicată în Germania. Ea nu este o traducere mot-a-mot a versiunii nemțești, ci o adaptare a originalului. Nu vă faceți griji din pricina acestor flagrante inadvertențe de traducere: scriitorul german nu-l va da în judecată niciodată pe traducătorul român, pentru simplul fapt că ei sunt una și aceeași persoană. Cartea este, de fapt, un fel de continuare a cărții “Eu, Dracula și John Lennon”. Dacă aceasta din urmă se întâmplă în vremuri comuniste, în cea mai mare parte a sa, “Al doilea e Chaplin” are loc în ziua de astăzi. Este vorba despre viața cotidiană din Vest, cu niște flash-backuri sporadice, din trecut. Tonul este în aceeași inconfundabilă cheie a lui Jan Cornelius, care a fost asemănată de unii cu umorul lui Bohumil Hrabal (și nu numai), dar cu ironia incomparabilă, oscilând între realism și suprarealism, cu doza de satiră și umor mereu prezentă. În carte apar personaje reale și întîmplări reale, care trec ușor într-un suprarealism pe care cititorul îl va înregistra ca pe o rețetă de evadare în râs, și va primi realitatea care i se dă ca pe un potențial “altfel” de fiecare dată.
Ideea în carte e ca adesea viața imită filmul, și nu invers; viața imită arta, cum spunea Oscar Wilde. În toate povestirile apar legături intre personaje, actori de film și situații reale de viață- de la Chaplin la Marlon Brando, la Woody Allen. Așa că citatul din Oscar Wilde, pus motto-ul cărții, nu este întâmplător.
–Uite ce plină de spirit și de subtext mai este și afirmația asta, a lui Cary Grant!- îmi spune Jan la telefon, «Toată lumea ar vrea să fie Cary Grant. Și eu aș vrea sa fiu Cary Grant»
