Vă prezentăm un fragment în exclusivitate din volumul „Anna O”, de Matthew Blake. Cartea va apărea în curând la Editura Trei, Colecția Fiction Connection. Crime, în traducerea semnată de Alunița Voiculescu.
Despre carte:
Îmi pare rău. Cred că i-am omorât. ANNA O
Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării“, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată.
Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.
Un concept irezistibil, pus în practică minunat — cu siguranță va fi unul dintre cele mai bune thrillere ale anului. LEE CHILD
Când ai luat cartea în mână, nu mai ai cum s-o lași. Un thriller cu multe planuri și melodramatic ca anvergură și tensiune. KIRKUS REVIEWS
Blake nu le permite niciun moment nici cititorului, nici eroului său să stea liniștiți, producând întorsături de situație una după alta. Finalul o să-i șocheze probabil până și pe fanii versați de thrillere. PUBLISHERS WEEKLY
Fragment în avanpremieră:
După forfota de la Whitehall, strada Harley pare încă şi mai liniştită decât de obicei. Mă întorc la Abaţie pe uşa din dos, atent să nu mă vadă vreun freelancer în căutare de subiecte.
Bloom tocmai încheie o convorbire telefonică în biroul ei. În al meu s‑a făcut curăţenie de azi‑noapte încoace şi a fost aerisit îndelung. Mă aşez la birou şi încerc să procesez tot ce mi‑a spus Emily despre incidentul final. Plecaseră într‑o excursie în Grecia, pentru a sărbători absolvirea Annei. Emily s‑a trezit în toiul nopţii. Anna ţipa în camera ei. Emily a deschis uşa şi a încercat s‑o ajute. Anna s‑a repezit să o atace. Avea ochii deschişi. Dar, ca în celelalte cazuri, nu mai era fiica lui Emily. Devenise altcineva.
Îmi verific e‑mailurile, apoi o pun la curent pe Bloom cu prima parte a interviului. Mă priveşte în felul ăla bufniţesc, ca un înţelept a cărui linişte a fost tulburată de un discipol.
— Eşti sigur de diagnosticul de somnambulism? se interesează la final.
— Scrie în mesajul acela de pe WhatsApp: Îmi pare rău. Cred că i‑am ucis. Anna s‑a trezit, a văzut cele două trupuri şi cuţitul din mâna ei. Somnambulism clasic. Sau poate că încă era în starea aceea când a trimis mesajul.
— Ori poate că nu a fost niciodată somnambulă şi doar a folosit somnul drept cale de a scăpa basma curată.
Este cea mai răspândită teorie a conspiraţiei, argumentul‑cheie pentru tabăra Frumoasei Adormite.
— Da, sau așa.
— S‑a mai întâmplat ceva înainte?
— Trei incidente specifice despre care avem cunoştinţă. Vacanţa cu familia, când Anna avea nouă ani, incidentul de la şcoală, când era adolescentă, şi noaptea în care Anna, care de‑abia împlinise 21 de ani, a atacat‑o pe Emily.
— Declanşator comun?
— Da. Schimbare sau vreo traumă. Vacanţă, internat, plecarea de la Oxford. Emily nu a căutat tratament, pentru că s‑a temut că poveştile s‑ar scurge către presă, aşa că a trecut totul sub tăcere.
Bloom înclină din cap şi oftează. Îşi împleteşte de‑ getele ambelor mâini. Poartă încă şi mai multe inele vintage ca de obicei.
— Presupun că așa se explică de ce teoria somnambulismului nu a fost niciodată abordată serios în presă.
— Explică şi de ce nu apare nicăieri în dosarul ei medical. Emily a încercat să povestească despre asta în timpul anchetei poliţiei, dar s‑a considerat a fi o încercare de impunere a unor circumstanțe atenuante.
Bloom îşi aranjează mai bine picioarele pe suportul de sub birou. O privesc întrebându‑mă la ce se întoarce ea acasă în fiecare seară. Locuieşte singură. Persoana cu care a fost multă vreme a murit acum şase ani. Casa lor cu două dormitoare din Islington este plină de cărţi, toate cu colţurile paginilor îngălbenite de la nicotină. Mi‑o imaginez pe Bloom târâindu‑şi picioarele prin spaţiul pustiu şi gândindu‑se dacă să iasă la pensie. Poate că de aceea se agaţă de ce‑i aici. Are nevoie de un public. Nu i se potriveşte bătrâneţea.
— N‑a mai fost nimic altceva?
— Fleacuri contextuale. De fapt, a fost ceva ce se leagă cu trecutul tău. Anna lucra la un material cu crime reale pentru revista ei, Elementary, înainte de atac. Era interesată de Broadmoor şi de cazul Sally Turner.
Se lasă liniştea. Pură şi inconfortabilă. Bloom pare a fi o vreme cu mintea aiurea, apoi spune:
— Sally Turner?
— Da.
— Eşti absolut sigur? Monstrul din Stockwell?
Vocea lui Bloom s‑a schimbat.
— De ce?
Bloom continuă să privească în gol, undeva între noi. Mă întreb de ce îi provoacă o asemenea reacţie numele lui Sally Turner. În afară de motivul evident, desigur. Sally Turner este un nume gravat în conştiinţa naţională, la fel ca al altor criminali celebri — Harold Shipman sau Myra Hindley. Stă alături de Eva sau de Medeea, simbol al feminității malefice, diabolica mamă vitregă.
Continui:
— La sfârşit, Emily mi‑a şi dat ceva. Un obiect personal din dormitorul Annei.
Scot din rucsac micul volum negru, broşat şi i‑l arăt:
— Medeea de Euripide. Se pare că Anna începuse să o citească obsesiv înainte de incidentul de la Fermă.
Devenise a doua ei carte preferată, după Cu sânge rece. Are şi nişte adnotări cu creionul. Emily s‑a gândit că m‑ar putea ajuta să înţeleg starea de spirit a Annei în perioada anterioară atacului.
Tulburarea de pe faţa lui Bloom este şi mai evidentă acum. Şi nici nu mai spune nimic.
Mă tulbură şi pe mine reacţia ei. Mă întreb dacă mi‑a scăpat ceva. Rememorez ceea ce tocmai am spus. Referinţa la Medeea. Sally Turner. Monstrul din Stockwell.
— Ce este? De ce te deranjează atât de tare aceste nume?
Bloom răspunde cu o voce tăioasă, iritată, de parcă i‑am întrerupt şirul gândurilor:
— Avem şi o altă sursă pentru toate astea sau ne bazăm doar pe spusele mamei?
— Încă nu avem. Dar e posibil să putem recupera filmarea de pe camerele de securitate din şcoala Annei.
Bloom scutură din cap.
— Şcoala trebuie să fi şters imediat filmarea, de teama unui scandal.
Şi‑a recăpătat expresia obişnuită acum. Se pricepe de minune la asta. Este latura ei dramatică: haine, fizic generos, spirit epigramatic, pretinsă detaşare de sentimentalisme. Şi‑a reintrat în forma completă. Anxietatea a fost cu mare grijă ştearsă. Vulnerabilitatea s‑a făcut nevăzută.
— Medeea, spune ea, cu o voce gânditoare şi abstractă. Femeia care a intrat în istorie drept arhetip al răului. Mama care îşi omoară propriii copii. Cu o treaptă mai sus decât femeia care îşi măcelăreşte cei mai buni prieteni.
— Ce este?
Simt o tulburare crescândă, pe măsură ce misterul se adânceşte.
Bloom continuă de parcă nici n‑aş fi de faţă:
— Pot, oare, două rele adunate să dea binele? Este răul ceva ce trebuie eliminat din corp, un cancer psihologic fără de care pacientul poate fi reconstruit de la zero? Sau este ceva moştenit, biologic? Dar oare ce anume înseamnă răul?
Bloom pare neliniştitor de încordată acum. Îşi fixează privirea, pierdută, pe rafturile cu cărţi. Rareori am auzit‑o vorbind așa. Simt în palme colţurile îndoite ale cărţii. Mă uit în jos, la coperta ediţiei Penguin Classics pe care scrie: Medeea şi alte piese. Două siluete de un portocaliu‑aprins — o mamă şi un copil. Copilul întinde un braț. Mama ține o mână pe capul lui.
Bloom întrerupe tăcerea. Gâfâie și icnește în timp ce se ridică din scaun, luptându‑se cu gravitația.
— Scuză‑mă, Ben, dar trebuie să ajung undeva. Nu mă simt prea bine.
O cunosc pe Bloom de peste 20 de ani. Nici măcar o singură dată nu mi‑a cerut să plec.
— Pot să te ajut cu ceva?
Se uită la mine cu o privire înfrântă.
— Nu, spune ea. Ai făcut destul.
Apoi mă zorește să ies.
***
Despre autor:
Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com.
