Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Un atac de panică”, de Ionuț Șendroiu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Despre carte:
„«Aminturi». Sau poate «aventiri». Asta obţin cei care combină cuvintele «amintiri» şi «aventuri». Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.
Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.
Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — Radu Paraschivescu
Fragment în avanpremieră:
În aprilie 2021 nu circulau prea mulți pasageri vaccinați anti-Covid prin aeroporturile din Africa, aşa că am făcut o impresie bună: m-a trimis la o cabină pentru recoltarea testului rapid mai apropiată de ghişeul poliției de frontieră. Era de circa două ori mai spațioasă decât o cabină de vot obişnuită şi avea un scaun ȋn mijloc. M-am aşezat. Singura sursă de lumină erau spoturile de pe tavanul aeroportului, care nu mi s-au părut suficiente pentru a permite o recoltare corectă de exudat nazofaringian. Practic, era mai puțină lumină decât ȋntr-o cabină de probă de la mall. „Probabil că operatorii care prelevează au lanterne frontale“, mi-am zis. Pe o măsuță din fața scaunului era plasat un container galben pentru deşeuri contaminate, cu un buchet de bețe pentru recoltare nazală ieşind de sub capac. Părea un fel de vază, cu flori ofilite. Din cabinele vecine se auzeau horcăituri şi diverse onomatopee.
— Domnule, vă rog să vă țineți mâinile pe mânerul scaunului, s-a auzit o voce feminină, de undeva din dreapta. Jim, domnu’ nu-şi ține mâna pe mânerul scaunului, vrei să recoltezi tu aici, te rog?
Gemetele care s-au auzit după câteva secunde m-au făcut să cred că numitul Jim era capabil să recolteze indiferent dacă pacientul ȋşi ținea mâinile acasă sau nu.
O asistentă a intrat în cabina de recoltare cu două etichete pe care era imprimat un cod de bare. Pe una mi-a lipit-o pe pașaport, pe cealaltă a aplicat-o pe cardul de test rapid, apoi și-a turnat câțiva stropi de gel dezinfectant peste mănușile de latex. I-am surprins, prin transparența aproximativă a vizierei, privirea obosită. Îmi imaginez că nu-i era deloc ușor să recolteze de la sute de antivaccinişti şi conspiraționiști în fiecare zi, mulți dintre ei tratând-o cu superioritatea pe care o afișează majoritatea europenilor atunci când ajung în Africa.
— De un an de zile, numai teste PCR! Teste, teste, teste! De după perdeaua din stânga se auzea o voce de mascul iritat, într-o engleză cu un violent accent slav. Făcut nenorocit de test fix acum două zile în Europa, de ce trebuie să mai fac unul în Africa?! Crezi că le faceți voi mai bine în Africa decât noi, în Europa?!
Asistenta a luat un dispozitiv de recoltare din pachet și mi-a arătat că este sigilat, apoi l‑a desfăcut.
— Suntem o țară săracă, domnule, nu avem spitalele la fel de bine dotate ca cele din Europa, așa că guvernul nostru vrea să se asigure că străinii care intră în Ghana nu vin infectați. Sau, măcar, că riscul să vină infectați e mai mic.
Încerca, de fapt, să răspundă acuzațiilor celui care se auzea din cabina vecină.
Era destul de scundă, așa că m‑am lăsat ceva mai mult pe scaun și am înclinat capul în unghiul despre care credeam că‑i va fi mai convenabil pentru prelevare.
— Sunteți foarte amabil…
— E și spre binele meu, i‑am zis, zâmbind. Nu purta nici o lanternă frontală, așa cum îmi imaginasem mai devreme. Am aprins lanterna telefonului și mi‑am îndreptat fascicolul luminos spre nări.
— Mă gândesc că niște lumină în plus nu are cum să vă încurce…
— Mulțumesc. Au decis să monteze aceste cabine pentru a aduce mai mult confort și intimitate pasageri‑ lor, dar lumina e insuficientă în ele și e mai dificil pentru noi să recoltăm…
Mi‑a introdus cu dexteritate tamponul în fiecare nară și a prelevat, apoi mi‑a spus că rezultatul va fi gata în circa 15 minute și că primirea vizei va fi condiționată de rezultat. I‑am mulțumit și am vrut să ies. Mi‑a răspuns că ea e cea care trebuie să‑mi mulțumească, pentru că nu are parte de mai mult de zece pasageri atât de amabili pe zi. Zece din peste o sută. I‑am spus că aproape toți cei care călătoresc spre Ghana în perioada asta o fac în interes de serviciu, adică sunt genul de oameni obligați să se testeze pentru Covid foarte des, așa că au nasurile mai avariate și le sare țandăra ușor.
În fața biroului de eliberare a vizelor aștepta vreo duzină de oameni de la noi de la firmă, cel mai vocal fiind Marian, un macaragiu din Bacău, care locuia în Italia. Era mai înalt decât Sidney și nu‑și cobora niciodată vocea sub 80 de decibeli, de parcă ar fi avut un megafon implantat în laringe. L‑am auzit imediat ce am ieșit din cabina de recoltare: îi dădea lui Eugen lecții de bullying. […]
Am grăbit pasul spre ei. Eugen părea genul de per‑ soană care‑i atrăgea ca un magnet pe toți practicanții de bullying, pe rază de un kilometru. Iar Marian era extrem de predispus să facă bullying, asta puteam garanta.
Auzisem despre isprăvile lui Marian încă de acum opt ani – nici nu‑l cunoşteam pe vremea aia – de la Medallon, un motorist filipinez, care mi‑a povestit, într‑o bodegă din Luanda, cum s‑a scufundat platforma de foraj P6 în estuarul fluviului Congo. Marian lucra acolo pe atunci și abia se întorsese după cină în cabina macaralei, în momentul când unul din picioarele platformei a început să se clatine. Medallon era încă la cantină și tocmai își turna niște ketchup peste cartofii prăjiți când a sunat alarma. Inițial a înjurat în gând, sperând să fie o alarmă falsă sau un exercițiu, și a înfipt furculița în mormanul de cartofi, dar apoi a bubuit în difuzoare vocea căpitanului anunțând că nu e o simulare, chiar așa a zis „this is not a f*cking drill“, și niște farfurii s‑au spart la masa vecină, așa că s‑a ridicat și a fugit spre ieșire, după ce a alunecat pe niște spaghete bolognese vărsate pe podea, a căzut cu genunchiul în ele, dar s‑a echilibrat imediat, erau peste tot cioburi și tacâmuri și atunci și-a dat seama că podeaua cantinei se înclinase ca dracu’, se pare că toată lumea şi‑a dat seama de asta, pentru că toți înjurau, îmbulzindu‑se spre ușă, a primit un cot în plex în aglomerație, dar cumva a reușit să ajungă pe coridor și apoi în vestiar, de unde și‑a luat stația, casca și bocancii. Nu mai știe cum a ajuns la barca de salvare numărul doi, unde era repartizat. Atât știa, că el, ca motorist de serviciu, e răspunzător de pornirea bărcii, în momentul când căpitanul îi va ordona să o facă. Și i‑a fost clar că asta se va întâmpla, atunci când a văzut, în lumina reflectoarelor de pe punte, cât de tare se aplecase al treilea picior al platformei. Făcea un zgomot înfricoșător, barele acelea de metal contorsionate parcă erau vii şi țipau, așa că a dat volumul stației la maximum, ca nu cumva să rateze ordinul comandantului atunci când i‑l va transmite.
***
Despre autoare:
IONUȚ ȘENDROIU (n. 1968) a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București în 1996. În timpul rezidențiatului (2000–2003, Bucureşti) începe să colaboreze cu diverse publicații. Din 2006, lucrează ca medic de bord pe diferite nave de foraj maritim. În 2023 a publicat la Humanitas volumul de memorii Navetist la tropice.
