Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Rețeaua vie. Povestea creierului în permanentă evoluție”, de David Eagleman, apărut recent în traducerea lui Carmen Strungaru la Editura Humanitas.
Despre carte:
Ce au în comun sevrajul și o inimă frântă? De ce dușmanul memoriei nu este timpul, ci sunt alte amintiri? Cum poate o persoană nevăzătoare să învețe să vadă cu limba sau o persoană surdă să audă cu pielea? De ce, în anii ’80, mulți oameni aveau impresia că paginile cărților sunt vag roșiatice? Cum se face că cel mai bun arcaș din lume nu are brațe? Vom putea, într-o zi, să controlăm un robot doar prin puterea gândurilor, la fel cum ne mișcăm degetele? De ce visăm noaptea și ce legătură are acest lucru cu rotația Pământului?
David Eagleman, renumit neurocercetător, ne invită într-o călătorie extraordinară, dezvăluindu-ne secretele plasticității uimitoare care ne permite să ne adaptăm, să evoluăm și să ne reinventăm. De la substituția senzorială la crearea de noi simțuri, Rețeaua vie ne dezvăluie potențialul infinit al creierului uman.
Fragment în avanpremieră:
CEALALTĂ TAINĂ A VIEȚII
În 1953, Francis Crick a dat buzna în pubul Eagle and Child și i‑a anunțat pe cei prezenți că el și James Watson tocmai descoperiseră secretul vieții: descifraseră structura dublu elicoidală a ADN‑ului. A fost unul dintre momentele memorabile din lumea științei.
Se pare însă că Crick și Watson descoperiseră numai jumătate din secret. Cealaltă jumătate nu o veți găsi înscrisă într‑o secvență a perechilor de baze ale ADN‑ului și nu o veți găsi scrisă în vreun manual. Nici acum, nici altă dată.
Pentru că cealaltă jumătate reprezintă tot ceea ce vă înconjoară. Este fiecare fărâmă de experiență pe care o aveți în relația cu lumea: texturile și gusturile, mângâierile și accidentele de mașină, limbile străine vorbite și poveștile de dragoste.
Pentru a înțelege mai bine, imaginează‑ți că te‑ai născut acum 30.000 de ani. Ai exact același ADN, dar ai ieșit din pântecul matern și ai deschis ochii într‑o cu totul altă perioadă de timp. Oare cum ai fi? Ai savura dansul în jurul focului, îmbrăcat în piei de animale, în timp ce ai privi stelele? Ai urla din vârful unui copac pentru a‑i avertiza pe ceilalți de apropierea unui tigru cu dinți sabie? Ai fi îngrijorat că dormi în aer liber când norii de ploaie se adună deasupra ta?
Indiferent ce‑ți imaginezi, greșești. E o întrebare-capcană.
Și asta pentru că nu ai fi tu. Nici măcar pe‑aproape. Acest om al cavernelor cu un ADN identic cu al tău s‑ar putea să‑ți semene puțin, ca rezultat al utilizării aceleiași cărți de rețete genomice, dar n‑ar gândi la fel ca tine. Nici n‑ar construi strategii, nu și‑ar imagina, nu ar iubi și nu ar simula trecutul și viitorul la fel ca tine.
De ce? Pentru că experiențele omului cavernelor sunt diferite de ale tale. Chiar dacă ADN‑ul este o parte din povestea vieții tale, el e, în fond, doar o mică parte. Restul poveștii implică detaliile bogate ale experiențelor tale și ale mediului în care ai crescut, toate acestea țesând vasta tapiserie microscopică a celulelor tale cerebrale și a conexiunilor dintre ele. Ceea ce considerăm că ești tu este o eprubetă de experiență în care se toarnă o mică probă de spațiu și timp. Îți absorbi cultura locală și tehnologia prin simțurile tale. Cine ești se datorează la fel de mult mediului în care ai crescut pe cât se datorează ADN‑ului din interiorul tău.
Să comparăm un dragon de Komodo născut astăzi cu unul născut în urmă cu 30.000 de ani. Presupun că va fi mai greu să‑i deosebim prin vreo evaluare a comportamentului lor.
Care este diferența?
Dragonii de Komodo vin pe lume cu un creier care se dezvoltă aproximativ în același fel de fiecare dată. Abilitățile din CV‑ul lor sunt în cea mai mare parte programate (mănâncă! împerechează‑te! înoată!), iar aceste abilități le permit să ocupe o nișă stabilă în ecosistem. Ei sunt însă executanți inflexibili. Dacă ar fi trans‑ portați cu avionul din locul lor de baștină, sud‑estul Indoneziei, și relocați în Canada, în scurt timp nu ar mai exista dragoni de Komodo.
Oamenii prosperă însă în diferite medii pe tot globul, iar în curând vor reuși, probabil, să cucerească și spațiul. Cum reușesc asta? Nu pentru că suntem mai puternici, mai robuști sau mai rezistenți decât alte creaturi: dacă ar fi să ne luăm după aceste trăsături, am pierde în fața a aproape oricărui alt animal. În schimb, noi apărem pe lume cu un creier care este, în mare măsură, incomplet. Drept urmare avem cea mai lungă perioadă în care suntem neajutorați în cursul copilăriei noastre. Eforturile ne sunt însă răsplătite, deoarece creierul invită lumea să‑l modeleze – și astfel absorbim însetați limba locală, culturile, politicile, religiile și moralitatea.
A veni pe lume cu un creier pe jumătate format s‑a dovedit o strategie de succes pentru oameni. Am învins toate speciile de pe planetă: am ocupat fiecare colț al globului, am cucerit mările și am pășit pe Lună. Ne‑am triplat durata de viață. Compunem simfonii, ridicăm zgârie‑nori și măsurăm cu o precizie tot mai mare detaliile privind creierul uman. Nici una dintre aceste performanțe nu a fost codificată genetic.
Cel puțin, nu a fost codificată direct. În schimb, genetica noastră se bazează pe un principiu simplu: nu construi un hardware inflexibil; construiește un sistem care se adaptează la lumea înconjurătoare. ADN‑ul nostru nu este o schemă fixă de construire a unui organism; mai degrabă, el creează un sistem dinamic care‑și rescrie încontinuu circuitele pentru a reflecta lumea din jurul său și pentru a‑și optimiza eficacitatea în cadrul ei.
*
Gândește‑te la felul în care se uită un elev la globul pământesc, presupunând că există ceva fundamental și neschimbător în legătură cu frontierele dintre state. Spre deosebire de el, un istoric înțelege că granițele dintre state sunt rodul unor întâmplări și că povestea noastră ar fi putut să se desfășoare cu unele mici variații: succesorul unui rege moare în copilărie, sau este evitată o molimă a porumbului, sau o navă de război se scufundă și o bătălie se încheie cu alt rezultat. Micile schimbări s‑ar derula în cascadă și ar duce la desenarea unor hărți diferite ale lumii.
La fel se întâmplă și cu creierul. Cu toate că desenele din manualele tradiționale sugerează că neuronii din creier sunt înghesuiți unul lângă altul ca un jeleu într‑un borcan, nu vă lăsați păcăliți de această imagine: neuronii sunt implicați într‑o competiție pentru supraviețuire. Asemenea națiunilor care își dispută granițele, neuronii își supraveghează teritoriile și le apără cu înverșunare. Ei luptă pentru teritoriu și supraviețuire la toate nivelurile sistemului: fiecare neuron și fiecare conexiune dintre neuroni se luptă pentru resurse. Pe măsură ce războaiele de frontieră se desfășoară pe toată durata unei vieți, hărțile sunt redesenate astfel încât experiențele și obiectivele unei persoane să se reflecte întotdeauna în structura creierului său. Dacă un contabil renunță la cariera lui pentru a deveni pianist, teritoriul neuronal dedicat degetelor sale se va extinde; dacă devine un specialist în microscopie, cortexul său vizual va dezvolta o mai bună rezoluție pentru micile detalii pe care le caută; dacă devine parfumier, regiunile cerebrale destinate mirosului se vor mări.
Creierul lasă impresia că ar fi un glob cu granițe predestinate și definitive numai atunci când este privit de la o distanță imparțială.
Creierul își distribuie resursele în funcție de ceea ce este important, și face acest lucru prin implementarea unei competiții de genul totul sau nimic între toate părțile sale componente. Acest principiu de bază va răspunde la câteva întrebări cu care ne vom confrunta în cele ce urmează: De ce ai uneori senzația că îți sună telefonul în buzunar, pentru ca apoi să constați că se află pe masă? De ce are actorul de origine austriacă Arnold Schwarzenegger un accent atât de pronunțat când vorbește engleza americană, în timp ce actrița de origine ucraineană Mila Kunis nu are nici un fel de accent? De ce este capabil un copil cu sindromul savant autist să rezolve cubul Rubik în 49 de secunde, dar nu este în stare să poarte o conversație normală cu un coleg? Pot oare oamenii să folosească tehnologia pentru a construi simțuri noi, câștigând astfel o percepție directă a luminii infraroșii, a tiparelor climatice globale sau a pieței de acțiuni?
***
Despre autor:
DAVID EAGLEMAN (n. 1971, Albuquerque, New Mexico, SUA) este specialist în neuroştiinţe, membru al Consiliului Forumului Economic Internaţional, cercetător în cadrul Institutului pentru Etică şi Tehnologii Inovatoare şi profesor la Universitatea Stanford. În 2012, a fost inclus de revista italiană Style pe „Lista personalităţilor geniale“ („Brightest Idea Guys“). Dintre volumele publicate: Wednesday is Indigo Blue: Discovering the Brain of Synesthesia (2009, în colaborare cu Richard E. Cytowic); Sum: Forty Tales from the Afterlives (2009; tradusă în 28 de limbi, printre care şi în română: Sum. Patruzeci de poveşti de dincolo, Humanitas, 2013); Why the Net Matters: How the Internet Will Save Civilization (2010); Incognito: The Secret Lives of the Brain (2011; Incognito. Vieţile secrete ale creierului, Humanitas, 2016); The Brain: The Story of You (2015; Creierul. Povestea noastră, Humanitas, 2018); Brain and Behavior: A Cognitive Neuroscience Perspective (2016, în colaborare cu Jonathan Downar); The Runaway Species: How Human Creativity Remakes the World (2017, în colaborare cu Anthony Brandt); The Safety Net: Surviving Pandemics and Other Disasters (2020, audiobook).
