Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Erezie. Isus Cristos și ceilalți fii ai lui Dumnezeu”, de Catherine Nixey, apărut recent în traducerea lui Radu Cucuteanu la Editura Humanitas.
Despre carte:
Ce-ar fi dacă tot ce știm despre Isus și creștinism e doar o parte a întregii istorii?
În primele secole ale creștinismului, imaginea lui Isus este departe de a fi închegată. Interpretări uluitor de diverse concurează pentru autoritate, de la un Isus proteic, care își schimbă înfățișarea în funcție de cei cu care stă de vorbă, la un Isus care folosește sexul ca formă de revelație. Unii creștini susțin că trupul său este o simplă fantasmă, iar alții că e alcătuit dintr-o materie cerească.
Cartea aceasta ne oferă o perspectivă mai puțin cunoscută asupra istoriei creștinismului timpuriu. În stilul captivant, accesibil și polemic care a consacrat-o, Catherine Nixey ne călăuzește într-o călătorie dincolo de dogmă și de istoria oficială a Bisericii. Ne poartă într-o lume antică vie, clocotitoare, unde se înfruntă și se contopesc în felurite chipuri credințe, idei, doctrine și practici. Și toate pretind a fi creștinismul autentic și originar.
Care din ele a biruit până la urmă, și cu ce preț? Vom putea ști vreodată cine era, cum arăta și ce a gândit cu adevărat Isus? Până unde merge în epocă unicitatea sa ca fiu al lui Dumnezeu? Întemeiată pe nenumărate surse antice, în special pe cele marginale, atâtea câte au supraviețuit tăvălugului distructiv al biruitorilor, Erezie este o pledoarie pentru libertatea de gândire și de alegere, precum și un avertisment împotriva fanatismului.
„Această carte se numește Erezie, în ciuda faptului că nu toate credințele redate aici sunt eretice – nici pe departe. Unele au fost schismatice; altele pur și simplu nu erau văzute cu ochi buni – și multe dintre povestirile mai surprinzătoare istorisite aici au fost (în ciuda dezaprobărilor ocazionale din partea Bisericii) o parte integrantă a identității creștine vreme de secole. Am ales acest titlu, Erezie, gândindu-mă la înțelesul său creștin, iar nu la cel inițial grecesc. Pentru că în această carte este vorba despre alegere și despre cum poate fi pierdută posibilitatea alegerii.“ — Catherine Nixey
Fragment în avanpremieră:
Chiar dacă în cele din urmă am renunțat la catolicism, religia s‑a așternut pe mine asemenea prafului, depunându‑se în locuri vizibile și invizibile deopotrivă. La mult timp după ce am încetat să mai cred, tot mai dădeam peste resturi de catolicism, tăinuite în mintea mea, care zăcuseră acolo nederanjate și neobservate vreme de ani întregi. Spre sfârșitul adolescenței, am aflat că o prietenă nu fusese botezată și, doar pentru o clipă, am fost uimită că părinții ei au putut fi atât de nepăsători: mi se părea că numele ei nu era bine statornicit dacă nu era făcut de neclintit prin apă sfințită. O clipă mai târziu, m‑am mirat și eu că mă lăsasem cuprinsă de uluire – dar chiar așa era.
Dar pe de altă parte este lesne să scandalizezi odrasla ieșită dintr‑un călugăr și o călugăriță: mă simțeam speriată și când părinții prietenilor puneau muzică pop zgomotoasă în mașinile lor, ba chiar mă speriam și de cei care purtau blugi, care mi se păreau înspăimântător de moderni. Nu sunt mândră de afectarea mea; pur și simplu o observ. Și, la multă vreme după ce am încetat să mai cred în adevărul Dumnezeului creștin, am continuat să cred în adevărul istoriei creștine și în felul în care a fost acceptată și răspândită această religie. Ăsta este motivul pentru care, când am început să îl citesc pe Celsus la bibliotecă, în ziua aceea mohorâtă de toamnă, am fost încă o dată uluită – dar de această dată de propria‑mi ignoranță: cum de nu știusem că în lumea Antichității oamenii au spus asemenea lucruri?
Am început să citesc și nu m‑am mai oprit. Acum știu că sunt motive întemeiate pentru care nu cunoșteam lucrurile astea – și de ce unii oameni încă nu le cunosc. În anumite cercuri – printre cei care manifestă interes față de istoria creștinismului, spre exemplu – pozițiile scriitorilor precum Celsus sunt foarte bine cunoscute. Dar cu siguranță nu toată lumea e familiarizată cu ele și arareori sunt predate la școală. Nu este un lucru surprinzător. Doar pentru că un lucru reprezintă un fapt istoric – și este un fapt istoric faptul că au existat multe forme diferite de creștinism în Antichitate – nu înseamnă că asta va fi un lucru cunoscut de toți. Istoricul E.H. Carr a scris cândva că faptele istorice sunt „ca peștii care înoată într‑un ocean uriaș și uneori inaccesibil; și ce reușește istoricul să prindă ține parțial de noroc, dar mai ales de partea oceanului în care alege să pescuiască“. Vreme de multe secole, istoricii creștini nu au petrecut mult timp pescuind în apele în care ar fi putut găsi alți mântuitori sau povestiri despre un Isus criminal – și cu siguranță că au refuzat să le prezinte cititorilor aceste fapte.
Însă absența acestor povești este urmarea unor lucruri mult mai puțin plăcute. Multe dintre poveștile din această carte au fost îngropate, în unele cazuri chiar la propriu, când creștinismul a ajuns la putere în secolul al IV‑lea. Sub influența creștinismului, tradițiile vii, critice, polemice ale Imperiului Roman au început să se schimbe. După expresia tunătoare a unei legi din secolul al IV‑lea, discuțiile publice legate de religie erau, în această nouă lume creștină, menite să se încheie; iar cei care continuau să „abordeze chestiunea“ privind religia în public „vor plăti pedeapsa pentru înaltă trădare cu capul și sângele“.
Alte legi și‑au făcut apariția în scurt timp. În câteva decenii de când creștinismul ajunsese să dețină puterea, așa‑zișii „eretici“ au început mai întâi să fie lipsiți de unele drepturi legale, apoi de anumite locuri de muncă, apoi de locurile lor de închinare și chiar, în cele din urmă, de propriile case. O prevedere de o agresivitate tipică stipula că „molipsirile impure ale ereticilor vor fi izgonite din orașe și târguri“. În această lume nouă, cărțile eretice (și chiar și cărțile care erau vag critice față de creștinism) au fost scoase în afara legii și arse, în timp ce ereticii puteau să fie puși în postura de a fi persecutați, uneori chiar și violent. În 50 de ani de la luarea puterii de creștinism, după cum remarca un observator, „întregi comunități ale celor care sunt numiți «eretici» au fost masacrate“. Această carte se va ocupa de această istorie și de felul în care, așa cum a afirmat marele istoric de la Oxford G.E.M. de Ste. Croix, Biserica Catolică a devenit „cea mai mare forță persecutoare organizată din istoria omenirii“.
În centrul multor persecuții se afla noul concept creștin al „ereziei“. Erezia a ajuns să fie strâns asociată cu creștinismul, dar, ca termen, are o istorie mult mai veche. „Erezie“ se trage din cuvântul grecesc hairéo, care înseamnă „eu aleg“. În forma „erezie“ – haíresis în grecește – însemna doar un lucru care era ales; o „alegere“. În lumea greacă precreștină, „erezia“ fusese un cuvânt cu conotații pozitive – a‑ți folosi intelectul pentru a face alegeri proprii, cu mintea ta, era pe atunci considerat un lucru bun. Nu și‑a păstrat însă această conotație pozitivă. În primul secol de la nașterea acestei noi religii, pentru creștini, „alegerea“ nu a mai fost ceva demn de stimă, ci o „otravă“. Despre eretici a încetat să se mai vorbească în termeni umani, ci au fost socotiți o boală care trebuie „vindecată“, o cangrenă care trebuie „îndepărtată“ și o otravă de eliminat pentru a purifica trupul creștin ca întreg. Ereticii, așa cum va spune mai târziu Sfântul Augustin – care mereu stăpânea metafora într-un fel de invidiat –, erau cei pe care Biserica îi va „evacua din sine ca pe excremente“.
Dar trebuie să fim atenți la cuvântul erezie, în primul rând pentru că pretinde să aibă o precizie care, de fapt, îi lipsește. Cărțile din această perioadă, vreme de secole, au folosit termenii de „eretici“ și „ortodocși“ ca și cum ar fi absoluți, cu definiții foarte clare și imuabile. Nu este așa; înțelesurile sunt relative – puțin mai mult ca echivalentul religios al unor termeni precum „al meu“ și „al tău“ sau, poate, în context istoric, al lui „învingător“ și „pierzător“. „Fiecare“, cum a scris mai târziu filozoful John Locke, „e ortodox pentru el însuși“.
Această carte se numește Erezie, în ciuda faptului că nu toate credințele redate aici sunt eretice – nici pe departe. Unele au fost schismatice; altele pur și simplu nu erau văzute cu ochi buni – și multe dintre povestirile mai surprinzătoare istorisite aici au fost (în ciuda dezaprobărilor ocazionale din partea Bisericii) o parte integrantă a identității creștine vreme de secole. Am ales acest titlu, Erezie, gândindu‑mă la înțelesul său creștin, iar nu la cel inițial grecesc. Pentru că în această carte este vorba despre alegere și despre cum poate fi pierdută posibilitatea alegerii.
Iar acest lucru se poate întâmpla în moduri mult mai subtile decât se crede îndeobște. Când se gândesc la erezie și la felul în care au fost șterse ereziile de pe fața pământului, cei mai mulți oameni vor avea tendința să vadă doar momentele de violență: să vadă sate măcelărite și legi crude, limbi tăiate și mâini amputate, pedepse fizice, scalpări și omoruri. Și povestea de față are, cu siguranță, multe dintre acestea – cum este și firesc: nu numai că o asemenea violență are un efect asupra credințelor, ci și este, peste un mileniu sau două, subiectul unei istorii grozav de interesante.
Dar violența poate însemna și distragerea atenției. Tho‑ mas Carlyle a obiectat față de „istoria scrisă de niște isterici“ – și acest lucru ar trebui luat în considerare și aici. Mulți dintre cei din lumea antică trebuie să se fi convertit la creștinism din motive întemeiate. Această religie nouă a adus multe foloase, atât spirituale, cât și materiale, susținătorilor săi, iar creștinii vechi, asemenea celor de mai târziu, aveau grijă mereu de nevoiași. Și chiar dacă unii au fost siliți să se convertească prin violență, numărul acestor convertiri trebuie să fi fost mic. Puține societăți – și cu siguranță puține din Antichitate – pot organiza represiunea violentă a credinței la scară mare. Cu siguranță, Roma nu putea: chiar și la apogeul puterii sale, imperiul era administrat atât de slab, încât, ca medie, exista un membru al personalului imperial important la 330.000 de locuitori.
În fapt, violența este rareori necesară. Majoritatea oamenilor nu trebuie să fie biciuiți pentru a renunța la ideile lor; pentru cei mai mulți, teama că și‑ar putea pierde locul de muncă sau că ar putea pierde un prieten este suficientă pentru a‑i face să își schimb convingerile – sau cel puțin să nu mai vorbească despre ele. „Poți vorbi despre tirania lui Nero și a lui Tiberius; dar adevărata tiranie este cea a vecinului tău“, a scris Walter Bagehot, jurnalist și editor din perioada victoriană. „Opinia publică este o influență permeabilă și cere ascultare în fața ei.“. De aceea, aceasta este o carte despre erezie și despre felul în care credințele și ideile sunt reduse la tăcere în mod violent. Dar este în egală măsură despre felurile în care oamenii se reduc singuri la tăcere. Este despre felurile mult mai perfide în care lucrurile ajung mai întâi de nescris, apoi de nespus și în final de negândit.
***
Despre autoare:
CATHERINE NIXEY provine dintr-o familie de foști monahi. A studiat literatura clasică greacă și latină la Universitatea din Cambridge și apoi, vreme de câțiva ani, a predat limbi clasice. În prezent locuiește în Londra, unde lucrează ca jurnalist pentru The Times. Epoca întunecării este prima ei carte. Volumul a stârnit numeroase controverse, a fost deja tradus în cinci limbi și a fost distins cu premiul pentru nonficțiune al Societății Regale de Literatură. În 2018, a fost desemnat cartea de istorie a anului de The Daily Telegraph, The Spectator, The Observer, BBC History Magazine și The New York Times.
