Vă prezentăm un fragment în avanpremieră din volumul „Calea Jaguarului”, de Mihai Măniuțiu, apărut de curând apărut în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.
Despre carte:
Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.
Fragment în avanpremieră:
Rânjita
Stăteau în mașină, erau de la blocul de garsoniere, acolo au stat toată primăvara și vara, pe pandemie, pe starea de urgență și pe ailaltă, de alertă, vara și până toamna târziu, în mașina aia care nu se putea da pe roți decât împinsă, dar îi mergea motorul, mergea și încălzirea, era garsoniera lor, de-aia o cumpăraseră, că-n garsonierele unde stăteau, la bloc, erau câte cinci-șase, claie peste grămadă. Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor. A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă, vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umfiau mușchii decât când ziceau:
— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.
Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.
Făceau curat pe casa scării, în blocurile de vizavi de blocul lor, și când au avut banii, s-au lăsat de muncă. Numai unul, Guguloi, lucra cu ăștia de adună gunoaiele. La salubritate. El era baza cu câștigul, după ce și-au luat hodoroaga de mașină. Și călătoreau. Așa călătoreau ei, de la lăsarea serii până spre dimineață, aproape în fiecare noapte, ambalau motorul și se lălăiau, și dădeau muzica tare, să-i țină în priză. Cred că de multe ori erau matoliți și mai și fumau câte ceva. Da’ de unde paralele? Eu le dădeam cu țârâita, să nu-i încurajez în direcția care nu se vedea unde duce. Abia adunau de benzină, că se consuma și dacă stăteau numai pe loc.
— Măi frate, ăștia poluează aerul, ziceau tipii de la apartamentele confort unic și confort sporit.
— Prin poluare, virusul trece ca prin brânză. Ăștia sunt virusați și ne virusează.
Da, au început să se ia de ei. Că-ncepeau să meargă cu mașina pe loc pe la nouă seara și-o țineau tot așa până în zori. Poluează, împut aerul. Nu e orașul ăsta destul de poluat? Și i-au reclamat. Când a venit poliția, eu nu eram cu ei, am ajuns ceva mai târziu, că eram în tura a doua, de după-amiază, la magazin, da’ se vedea pe fețele lor că nu le-a convenit și erau plouați că n-au spus nici mâlc, n-au zis la poliție ce-aveau de zis. S-au căcat pe ei, că erau niște mucoși, și nici unul n-avea carnet de condus. Sigur că stăteau pe loc, da’ treaba e că unii i-au pârât c-au mai mișcat mașina dintr-o parcare în alta, tot printre blocuri, o cam sfecliseră și îi luase cu tremurici. Căcăcioși. Asta pot să confirm. Se speriau, cum se zice, și de umbra lor. Și dacă a venit poliția la Jaguar, care era viața lor, și i-a luat la-ntrebări, și ei n-au avut nici un răspuns, trebuie că i-a cam terminat la creier și la rezervele de dat mari. I-au amendat, amenda am plătit-o eu, și i-au amenințat că o să le ia Jaguarul. Până la noi ordine, să nu părăsească orașul. Păi unde să plece? În Columbia? În Honolulu? Pe naiba, că nici în parcarea aia amărâtă dintre blocuri nu știau să se descurce. Numai eu eram regină, aveam gar‑ soniera mea, stăteam singură și n-o împărțeam cu nimeni – și nici clienții mei nu stăteau mai mult de o jumătate de oră, o oră, și mă plăteau bine. Altă întrebare nu-mi puneau, una singură, că unde mi-e telefonul și că să nu-i filmez. Le dădeam telefonul, să și-l bage-n cur, și le ceream banii înainte să prestez, că cei mai mulți nu prestau, babalâci, de, pișălcoși, și eu le ziceam ce bine mi-a fost cu ei, că fofoloanca mea-i așa sensibilă că numai ce puneau mâna pe mine și eu terminam – treaba lor după aia, erau mulțumiți s-audă asta, c-au pus mâna pe coapsa mea sau pe-un sân de-al meu și gata, s-a terminat, pot să se ducă naibii la casele lor și să viseze că mi-au tras-o de zece ori la rând și că mi-am dat ochii peste cap de plăcere… Pentru că asta era specialitatea mea, leșinam. Uite, îs ca moartă, fă-mi ce vrei. Și ei își sugeau gingiile și deja se gândeau că asta-i de-adevăratelea și că ei m-au leșinat. Pentru băieții ăia trei, din Jaguar, nu am leșinat. Și eu cred că au făcut ce au făcut și au tras furtunul de gaze înăuntrul mașinii pentru că trebuiau să pornească odată și odată mașina aia care nu putea porni și făcea mai mult zgomot și fum, și-au pornit-o la drum.
Cum, unde? Acolo unde-or vrut ei. Acolo s-or dus. În stele.
***
Despre scriitor:
MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com
