Vă prezentăm un fragment din volumul „Iubirea nu e un vers liber”, de Susana Fortes. Cartea a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, în traducerea semnată de Cornelia Rădulescu.
Despre carte:
Povestea unei pasiuni, o carte cu accente de roman politic, cu atmosferă glamour și boemă artistică, în pragul izbucnirii Războiului Civil Spaniol.
În vara anului 1935, Kate Moore sosește la faimoasa Residencia de Estudiantes din Madrid, locul în care se întâlnește elita intelectuală republicană – Dalí, Salinas, García Lorca, Buñuel –, anturată de admiratori și personaje mondene. Tânăra americană, care dorește să-și continue studiile de literatură spaniolă, cunoaște aici o lume de revoluționari și visători, de artiști și întreprinzători, de idealiști și ariviști. Dar cel mai mult o va impresiona profesorul Álvaro Díaz-Ugarte, iar atracția va fi reciprocă. Într-un oraș în care totul se află, cei doi își trăiesc iubirea clandestină cu îndrăzneală și nonșalanță. Până când, într-un canal de irigații, apare cadavrul unui student, iar moartea acestuia începe să o obsedeze pe Kate. Întunecată de crimă, intrigi de stat și de alcov, sub ochiul atent al poliției politice, povestea lor de dragoste îi poate costa viața, iar pentru supraviețuire se plătește un preț imens în Spania anilor 1930.
Fragment:
De la etajul inferior răzbăteau sunetele unui fonograf amestecate cu râsete şi clinchet de pahare. Kate a recunoscut pe dată muzica. Bluesul combinat cu pianul rapid era ultima modă în America. Un ritm sudic, numai bun pentru dans, numit boogie‑woogie.
Puteai uita de tot, în afară de ritmul acela nebun. Notele ţâşniseră pentru prima dată într‑un garaj din Chicago, unde un negru care spăla maşini le aruncase lumii; acum se răspândeau dincolo de ocean, până la marginile Europei. Melodia ajungea în puburile Londrei, în cafenelele pariziene, străbătea Cartierul Latin şi Champs Elysées, traversa apoi spre Tanger, Casablanca şi Egipt, unde era cântată sub lumina stelelor de o orchestră anonimă din Cairo. Iar acum era aici, la mii de kilometri, într‑un cămin studenţesc din Madrid, şi iat‑o urmându‑i ritmul, inconştient, în timp ce traversa un culoar, flancată de cei doi bărbați. Aşa era posibil să‑ţi iei ţara cu tine oriunde te duci. A aflat ulterior că cel care adusese muzica direct de la New York pe un disc de 78 rpm al casei de discuri ARC fusese un poet andaluz.
Federico García Lorca îşi prezentase cu succes o piesă de teatru şi sărbătorea evenimentul într‑unul dintre saloanele de la parter. Bergamín a fost cel care i‑a târât la petrecere. Au coborât scara, au deschis o uşă şi s‑au pomenit într‑un vârtej de lampioane de hârtie şi sandviciuri şi o mulţime de oameni prea veseli şi gălăgioşi pentru ora prânzului.
— Vino, a spus Díaz‑Ugarte, luând‑o de braţ cu o familiaritate subită, asumându‑şi dezinvolt rolul de amfitrion.
A fost debutul ei în societate. Acolo i‑a cunoscut pe toţi. Crema intelectualităţii republicane. Pe atunci încă nu ştia cine era fiecare şi, dacă nu i‑ar fi revăzut apoi în aceleaşi locuri, poate că nu le‑ar fi ţinut minte numele. Unamuno, atât de asemănător lui Don Quijote, vlăguit şi cu fruntea bombată de atâtea gânduri; Alberti şi María Teresa León, el cu eşarfa sa de poet, iar ea blondă ca o actriţă de cabaret, cu buzele rujate, dar dansând prost; contesa de Yebes, cu o tocă de catifea verde şi încinsă cu o centură aurie cu franjuri; Juan Ramón Jiménez, cel cu leandrul, un bărbat serios şi retras în sine, care părea că nu se află la o petrecere, ci la înmormântarea contelui Orgaz. În schimb, soţia lui era exact opusul: tânără, zâmbitoare, cu o pălărie albă şi o rochie de la Coco Chanel. Un cuplu imposibil, şi‑a zis Kate. Câţiva poeţi spanioli nu păreau tocmai fericiţi. Pedro Salinas, într‑un costum de culoare închisă şi cu vestă, cu o înfăţişare cam ţeapănă, uitându‑se tot timpul la ceasul cu lanţ şi părând veşnic în întârziere. „Păi tocmai a fost numit secretar general al Universităţii de Vară din Santander, un post important“, i‑a şoptit profesorul Díaz‑Ugarte. După tonul vocii, ea a dedus că între cei doi ar fi existat un fel de rivalitate academică. Un aer mult mai boem aveau pictorii: Dalí, slab ca un băţ, i s‑a părut un arhanghel de pe altă lume, nemâncat şi nedormit, nedezlipit de Buñuel, care făcea pe paiaţa prin salon cu nişte mănuşi de box şi un şervet în carouri legat în jurul capului în stil aragonez. Kate nu ştia că erau suprarealişti, credea că pur şi simplu erau haioşi şi amuzanţi precum artiştii de la Hollywood. Se aflau acolo şi vedete de film şi teatru: Margarita Xirgu, actriţa, râdea cu capul dat pe spate; erau şi producători şi scenarişti de la recent înfiinţatul studio CIFESA, era chiar şi Lorca, într‑un smoching alb, debordând de bucuria succesului, cu aparatul foto în mână şi făcând poze de grup. Dacă te uitai atent, deosebeai din atitudine şi felul de a vorbi grupurile de spanioli, parcă împărtăşind tot timpul un secret, de străinii care mergeau cu capul în nori.
Kate se străduia să ţină minte toate numele acelea, dar era greu, se simţea ameţită. Cu fruntea sus, îşi lăsa privirile să rătăcească. Zâmbea şi îi saluta pe toţi foarte politicos, dar se simţea mai bine între cei singuratici. Era băiatul acela brunet, rezervat, care fuma lângă o coloană din fundul sălii. Kate i‑a cerut un foc, tânărul s‑a înclinat şi i‑a aprins ţigara, zâmbindu‑i din ochi. Era un student nou, i‑a spus, lucra la traducerea în spaniolă a poemelor lui Dante Gabriel Rossetti. Kate ştia că Rossetti fusese un pictor faimos din secolul al XIX‑lea, parcă simbolist. Îşi amintea că‑i văzuse un tablou la Fogg Museum de la Universitatea Harvard, dar habar nu avea că fusese şi poet; a continuat discuția mai curând din politeţe decât din curiozitate autentică. O conversaţie ca atâtea altele pe care le poartă studenţii care fac schimb de experienţe şi cunoştinţe. Lejeră, jovială, inofensivă… Totuşi, era ceva în glasul sau în cuvintele lui care producea nelinişte, o senzaţie nedefinită, de parcă ar fi ascuns un mic dispozitiv cu explozie întârziată. Tic‑tac. Kate a detectat ceva, nu ştia exact ce anume. Poate că, dacă ar fi continuat discuția, ar fi descoperit. S‑a întrebat adesea, mai târziu, ce s‑ar fi schimbat dacă ar fi reuşit, numai că profesorul Díaz‑Ugarte a venit şi a luat‑o de braţ cu scuza de a o prezenta consulului german.
Tânărul n‑a încercat s‑o reţină, ba chiar i‑a făcut o reverenţă de muschetar cu o pălărie imaginară, rămânând apoi în colţul lui, în timp ce murmura cu o ironie sofisticată o expresie‑clişeu: „Legea vieţii“.
Kate avea auzul fin. A întors capul automat, prinzând o expresie familiară, şi i‑a zâmbit spontan şi franc. În ciuda trecerii anilor, continua să‑şi urmeze instinctul, să se încreadă în complicitatea care cimentează marile alianţe din copilărie. Îi plăcea tânărul. Semăna cu Clark Gable. Nu era o comparaţie căutată, însă asemănarea sărea în ochi. Avea urechi mari, puţin clăpăuge, părul negru despărţit de o cărare dreaptă şi aerul cuiva în expectativă. Privea întruna pe furiş pe geam, de parcă ar fi aşteptat pe cineva care întârzia.
Consulul german era un tip cu ochelari cu rame aurii, îmbrăcat într‑o jachetă bavareză verde‑oliv pe reverul căreia strălucea insigna cu două spade încrucişate a veteranilor de război. Prezenţa sa părea să stârnească suspiciune. Deşi nu era singurul care făcea notă contrastantă în adunarea literară. Erau şi alte personaje extravagante: un ziarist de la publicația La Voz, care se împăuna cu faptul că ştia pe toată lumea şi împărţea cărţi de vizită în stânga şi în dreapta, ca şi cum a lucra la un ziar îi dădea dreptul să‑i bată pe umăr pe toţi. Era un individ scund, chel şi cu mustaţă, semăna cu o cucuvea din cauza ochelarilor mari cu lentile albăstrii. I‑a citit numele de pe cartea de vizită imprimată cu litere de tipar: „JOSÉ HIDALGO, ziarist monden“, apoi a pus‑o în geantă.
Erau şi doi sau trei fotografi care făceau poze, iscând sclipiri de magneziu. De‑a dreptul miraculos era că, de fiecare dată, Rafael Alberti şi María Teresa León apăreau dintr‑un salt în centrul obiectivului. Un cuplu fotogenic. Poetul Salinas se afla acum în grupul soţiilor profesorilor şi secretarilor guvernamentali, femei care asistau la reuniune într‑o configuraţie similară doamnelor engleze de vârstă mijlocie care se pregătesc pentru ceaiul de la ora cinci. Gata să jumulească pe oricine, chiar fără a‑l aştepta să se îndepărteze.
— Álvaro, dragule, cum se face că n‑a venit şi Mari Paz? l‑a interceptat una dintre ele, continuând să‑şi facă vânt cu evantaiul, pe un ton de dulceaţă viperină şi cercetând‑o pe Kate de sus până jos cu un singur ochi, precum o găină.
— Doar ştii că e mai plăpândă, a răspuns profesorul cu un zâmbet cam prea elaborat, de parcă ar fi călcat în gol.
Aşa a auzit de existenţa unei doamne Díaz‑Ugarte. Care avea o sănătate şubredă. Ulterior avea să afle mai multe despre ea, în oraşul acela în care toată lumea ştia totul despre toţi. A văzut‑o într‑o seară când ieşeau de la teatru. I s‑a părut simpatică. O femeie educată şi fină, cu o gentuţă neagră. Era fiica unui mare oficial din guvern, secretar general sau ministru, nu‑şi amintea exact, căruia, se zicea, profesorul îi datora poziţia sa actuală.
Un chelner a trecut cu o tavă, iar Kate a profitat ca să se elibereze de braţul profesorului şi să pescuiască din zbor un pahar cu Martini roşu. Bergamín trecea de la un grup la altul ca o lăcustă.
— Vă spun eu, acuş‑acuş vom avea din nou alegeri. Ţara asta are nevoie de oameni care să muncească, nu de politicieni care să doarmă la minister!
— Şi ce propui? O revoluţie comunistă? Am avut‑o deja anul trecut în Asturias şi ai văzut cum s‑a terminat. Dar dacă vă certaţi chiar în cadrul ministerului, la ce te poţi aştepta…
Fraze prinse din zbor, puşti încărcate de diavol. Lupta de clasă, care‑şi iţeşte urechile ca un iepure speriat printre tăvile cu tartine, dar, pe de altă parte, curtoazia ceremonioasă a unei burghezii bine educate. Mă bucur să vă văd. Felicitări pentru numire. Vă rog să‑i transmiteţi salutări doamnei. Capetele se înclinau cu multă amabilitate. Madridul era un oraş călare pe două secole. Kate începea să se bucure de ambianţă, privea invitaţii ca pe nişte făpturi extravagante, scăpate din vizuina de iepuri din Alice în ţara minunilor: o specialistă în filologie rusă foarte arătoasă, dar prost‑dispusă; o specialistă în arta mesopotamiană, încălţată cu nişte pantofi enormi…
***
Despre autoare:
Susana Fortes s-a născut în 1959 la Pontevedra, în Galicia. A studiat istoria și geografia la Universitatea din Santiago de Compostela și istoria americană la Universitatea din Barcelona. A trăit o vreme în Statele Unite, unde a predat limba spaniolă și istoria artei. În prezent este profesoară la Valencia și colaborează la publicațiile El País și La Voz de Galicia, precum și la reviste de cinema și literatură. Primului său roman, Querido Corto Maltés (1994), i-a fost acordat Premio Nuevos Narradores. I-au urmat Las cenizas de la Bounty (1998), Tiernos y traidores (1999), Fronteras de arena (2001), roman finalist la Premio Primavera, El amante albanés (2003), finalist la Premio Planeta, El azar de Laura Ulloa (2006), recompensat cu Premio de Narrativa de la Crítica Valenciana, Quattrocento (2007), Esperando a Robert Capa (2009), distins cu Premio Fernando Lara de Novela, La huella del hereje (2011), Iubirea nu e un vers liber (El amor no es un verso libre, 2013; Humanitas Fiction, 2021) și Septembrie poate aștepta (Septiembre puede esperar, 2017; Humanitas Fiction, 2019), care a primit Premio Turia a la Mejor Contribución Literaria în 2018. Cărțile Susanei Fortes sunt traduse în peste 15 limbi.
