Este greu de imaginat că un popor poate să locuiască o mie de ani un teritoriu fără să lase nici o urmă, aşa cum afirmă istoricii noştri că ar fi făcut poporul român.
Să recapitulăm esenţialul a ceea ce se ştie: pe teritoriul României de azi au trăit din timpuri străvechi dacii, o ramură importantă a neamului tracilor, a căror istorie se cunoaşte foarte puţin (iar limba deloc). La un moment dat (106), Dacia a fost cucerită de Traian, devenind pentru 165 de ani provincie romană. Când provincia a ajuns să fie prea greu de apărat romanii s-au retras (271), preferând protecţia naturală a Dunării. Apoi, timp de o mie de ani, zona a fost străbătută de numeroase neamuri migratoare, atrase la început de bogăţiile unei Rome decadente. Unii chiar au reuşit, devenind italieni, spanioli. Alţii au fost înfrânţi şi s-au întors de unde au venit, ori li s-a pierdut urma. Slavii apoi, care s-au aşezat gospodăreşte în regiunile de la sud de Dunăre ale Imperiului Bizantin. Apoi ungurii, care după o serie de încercări ratate de a invada Bizanţul s-au stabilit la sfârşitul sec. IX în Câmpia Panonică (fiind opriţi în înaintarea lor către vest) şi au fondat acolo un regat de factură europeană. Apoi pecenegii şi cumanii, care au rămas un timp pe câmpiile împădurite de la nord de Dunăre. Ultimii năvălitori ai miei de ani au fost tătarii (1241).
Asta se ştie. Se mai ştie (vag) că la un moment dat (sec. XI ?), ungurii au găsit în Transilvania o serie de mici formaţiuni pre-statale ale strămoşilor noştri, pe care le-au cucerit treptat şi despre care ne-au lăsat primele informaţii (extrem de sumare şi de interpretabile). Abia de prin sec. XIV istoria noastră devine Istorie, depăşind faza de “enigmă şi miracol”. Deci, timp de o mie de ani (sec. III-XIII) nu ştim practic nimic despre români ca locuitori ai ţinuturilor dintre Carpaţi. Nu există urme, documente, au fost pur şi simplu găsiţi acolo de unguri. Sugerând de fapt o cumplită stază milenară, în totală contradicţie cu firea lucrurilor, ipoteza continuităţii de locuire în Dacia ar trebui într-un fel sau altul reformulată.
Neexistând deci urme ale continuităţii, presupun că populaţia Daciei romane s-a retras odată cu legiunile şi cu administraţia, din acelaşi motiv ca şi ele dar, nemaifiind consemnaţi ulterior ca atare, practic li s-a pierdut urma. Unii, poate, au rămas: cei care nu acceptaseră să se romanizeze, care nu aveau ce pierde dacă erau cuceriţi, care nu aveau de câştigat dacă ar fi plecat. Peste ei a trecut tăvălugul năvălitorilor, fiind absorbiţi de aceştia şi împărtăşindu-le soarta. Fără aşadar să avem altă legătură cu predecesorii noştri daco-romani în afara aceleia de a fi trăit pe acelaşi teritoriu, dar în momente istorice diferite, unica explicaţie posibilă a faptului că limba noastră are la origine latina populară pare a rămâne situaţia ca strămoşii noştri să fi aparţinut iniţial singurului grup compact de vorbitori nativi ai acestei limbi, populaţia rurală a Italiei. Să vedem dacă ar fi putut ei să ajungă până la noi, şi, dacă au putut, în ce fel au făcut-o.
Când în sec. III-IV barbarii au început să atace Italia, locuitorii din nordul peninsulei au fost primii în măsură să ştie ce va urma, astfel încât n-au mai aşteptat anul 476, ci şi-au luat propriile măsuri. Se poate bănui că odată cu slăbirea autorităţii mulţi dintre ei au încercat să se salveze, retrăgându-se din faţa năvălitorilor către singurul loc unde sperau să găsească protecţie pe atunci: Imperiul Roman de Răsărit. Cred că majoritatea noilor veniţi s-au stabilit între munţii Hæmus şi Danubiu (regiune slab populată) şi au continuat să ducă aproape aceeaşi viaţă ca şi înainte. Am văzut că erau agricultori. De asemenea, ca cetăţeni romani, erau deja creştini (oficial, din 313). Limba pe care o vorbeau era latina populară, limba lor maternă. În noua patrie au intrat sub autoritatea Bizanţului, aşa încât n-au avut nevoie de structuri militare şi administrative proprii, cum nu avuseseră nici până atunci. Trăiau probabil în obşti rurale închise, şi bănuiesc că la început nu aveau prea mulţi vecini.
Apoi au început să se scurgă slavii (cele şapte triburi), supunându-se şi ei după un timp autorităţii bizantine (602). Nu au intrat (cred) în conflict cu latinii. Invazia din 681 a hoardei lui Asparuh, hanul (proto)bulgar, nu face decât să schimbe pentru mai bine de trei sute de ani o stăpânire care avea alte priorităţi cu una mai aplicată, şi care presupun că a înglobat în noul stat (Primul Ţarat Bulgar) şi obştile de latini aflătoare acolo. Situaţia a durat până în 1018, când Vasile Bulgaroctonul (!) a recucerit ţara pentru Bizanţ. Între timp, bulgarii făcuseră două achiziţii preţioase: alfabetul chirilic (862) şi creştinismul de factură greco-bizantină (865).
Această perioadă a fost fertilă şi pentru populaţia latină conlocuitoare. Convieţuirea cu slavii, care a împlicat relaţii (complexe) şi influenţe (reciproce) în toate domeniile vieţii, i-a transformat din romani în români (adică vlahi, o variantă a numelui dat romanilor mai întâi de goţi [wallach] şi apoi de toţi ceilaţi; unii dintre ei sunt numiţi şi astăzi aşa). Au învăţat numeroase cuvinte slavone (circa 20 % din fondul de bază al limbii). Au adoptat (pentru necesităţi de cult) scrierea în limba şi cu caractere slavone. Apoi, atacurile tot mai insistente ale ruşilor, ungurilor şi pecenegilor, ca şi războaiele bulgaro-bizantine care au dus la dispariţia formei statale care îi oblăduise, i-au făcut pe o bună parte dintre români (şi poate printre ei şi slavi) să-şi ia cu ei avutul, obiceiurile şi limba, să treacă Dunărea şi şi să se aşeze în cetatea naturală dintre Carpaţi. După modul în care s-au înşirat într-o salbă de mici cnezate şi voievodate, este de presupus că noua migraţie nu s-a făcut dintr-o dată. Logic ar fi ca ea să fi început după pătrunderea şi cristalizarea creştinismului printre slavi (865), şi să fi continuat de-a lungul sec X (poate şi a următorului…). Cei care au rămas şi-au dus existenţa alături de slavi, unii ca insule de populaţie românească (macedo-românii, care şi-au găsit o nişă de supravieţuire etnică în zona de separaţie dintre bulgari, sârbi, greci şi albanezi), alţii participând activ la viaţa publică (fondatorii dinastiei Asăneştilor, 1187) şi ajungând să fie asimilaţi de bulgari (dovadă fiind cuvintele de origine latină din fondul de bază al limbii acestora).
Şi acum, despre cei care au plecat: teritoriul pe care s-au instalat era nelocuit, rămas astfel în urma migraţiilor. Nefiind din acest motiv obligaţi să şi-l cucerească, nu au fost nici acum interesaţi de ideea centralizării politice şi militare dar au păstrat (ei şi urmaşii lor) legături constante, cel puţin religioase, cu structurile din care proveneau, nu doar bulgăreşti ci şi sârbeşti și albaneze (chiar mai importante), probabil că şi greco-bizantine. De aceea, poate, suntem unanim consideraţi (cu acordul nostru) ca aparţinând Balcanilor. Ei erau colonişti, nu cuceritori, iar aventura lor trebuie să fi avut ceva din epopeea colonizării vestului american. Deznodământul a fost însă altul: prin sec XI ungurii din Câmpia Panonică, după ce şi-au înfiinţat un stat centralizat şi au trecut la catolicism, au început să se preocupe de soarta vecinilor din Ţara de-Dincolo-de-Păduri (Terra Transsilvaniæ, în latina cronicarilor regilor catolici), pe care i-au cucerit relativ uşor. La început, ungurii nu i-au incomodat prea mult pe românii găsiţi acolo, impunându-le doar statutul de vasali. Aşa încât, cel puţin între sec. XI-XIII (mai departe nu mai ştiu), formaţiunile româneşti au continuat să existe ca atare, dezvoltând la rândul lor propriile relaţii feudale Vasalitatea (în condiţiile unor religii diferite, deja în stare de schismă) a stânjenit totuşi închegarea unei nobilimi autohtone puternice, blocând astfel procesul de unificare politică care ar fi trebuit să urmeze. Discriminarea religioasă (şi prin asta etnică) a împiedicat însă deznaţionalizarea. Când în zonă au apărut tătarii, regii unguri au considerat oportun să încurajeze instalarea de voievodate româneşti în calea lor şi a altor posibili năvălitori (turcii, spre exemplu). Şi au avut loc Descălecatele…
Ce s-a întâmplat apoi se ştie mult mai bine. Reconstituirea celor o mie de ani, bazată pe argumente indirecte, se încheie aici. Prea multe dovezi nu am, dar asta nu fiindcă ele n-ar exista. Istoria “mileniului întunecat” există, dar trebuie să ştim unde să o căutăm. Să avem îndrăzneala să o facem. Este posibil ca această schiţă (lipsită total de nuanţe) să conţină numeroase greşeli şi naivităţi legate atât de amatorismul meu cât şi de absenţa unor date certe (nu se poate scrie istoria unui neam numai pe bază de etimologie). Dar sunt convins că liniile ei principale pot constitui obiectul unor cercetări de specialitate. Mai cred că istoricii ar fi chiar şi acum în măsură să clarifice destule aspecte care mie îmi scapă.
Încercare de răspuns la unele întrebări care se impun:
1. Sunt dacii strămoșii noștri?
NU SUNT. Este neverosimil ca limba unui popor despre care se pretinde că a dăinuit prin istorie să dispară cu desăvârşire. Cele câteva cuvinte atribuite lor din limba română ar putea fi spre exemplu ilirice, ceea ce ar presupune contacte mai curând acolo. Nu ajunge să nu cunoşti originea unui cuvânt ca să poţi afirma cu seninătate că este dacic. Despre limba dacilor nu ştim nimic (în afara câtorva nume şi denumiri transmise de romani). Oare de ce? Doar pentru că nu foloseau scrierea? Cum au dispărut ei din istoria noastră fără să lase urme? Poate pentru că nici n-au intrat în ea… Cine ştie în ce limbi de azi mai există cuvinte de-ale lor (dacă există), şi nimeni să nu aibă habar de unde provin?
2. Poate romanii aduși de Traian?
NICI. Pentru că limba lor maternă nu era latina. Soldaţii erau recrutaţi din mai toate provinciile imperiului, din Panonia, din Macedonia, din Iudeea, din Siria, şi vorbeau limbile corespunzătoare, chiar dacă unii dintre ei pricepeau şi latineşte. Latina o vorbeau într-adevăr ofiţerii, corpul de comandă, dar nu latina vulgaris, adică cea care a stat la baza limbii române (şi, oricum, ei sigur au plecat). Nici coloniştii nu au fost latini, ci doar populaţii romanizate venite de oriunde, numai din Italia nu (a existat chiar o interdicţie în acest sens, emisă de Traian).
3. Înseamnă că nu suntem pui de daci și de romani?
NU, din motivele de mai sus. Şi, mai ales, pentru că un popor nu poate zăbovi o mie de ani pe un teritoriu fără să lase nici o urmă certă (şi nu cred că n-au fost intens căutate…) O mie şi două sute de ani a durat Roma, de la înfiinţare şi până la cădere, şi ce urme a lăsat. Grecilor le-a trebuit şi mai puţin ca să umple lumea de minuni. În două sute de ani, ungurii au înfiinţat un stat care a reuşit să reprezinte ceva în istoria bucăţii lor de Europă. Şi bulgarii, şi sârbii, şi ruşii, şi toţi. Chiar şi românii. La o sută de ani de la Descălecat, Moldova au născut pre Ştefan. Cine poate crede că aceiaşi oameni, într-o mie de ani, n-au fost în stare să pună două pietre una peste alta astfel încât să rămână aşa? Până şi barbarii au lăsat mai multe urme, dacă n-ar fi să amintesc decât Tezaurul de la Pietroasa: chiar dacă jefuit de pe undeva şi pierdut pe drum, el reprezintă totuşi mărturia unei treceri. Apoi urmele lăsate de daci (şi de daco-romani în timpul scurtei lor convieţuiri) oricum mai vechi decât cele pe care le-ar fi putut lăsa aceiaşi in mia lor de ani. Şi atunci? Atunci, cei ce susţin astăzi teza continuităţii daco-romane sunt fie ignoranţi, ceea ce nu cred că mai e cazul, fie urmăresc alte scopuri.
4. Cum a apărut atunci teza continuității daco-romane?
A APĂRUT din nevoia de a explica o evidenţă, anume latinitatea limbii române, şi a fost lansată în sec. XVIII de reprezentanţii Şcolii Ardelene. Acuzarea unei selecte ascendeţe latine (din care prioritatea decurgea automat) era un instrument politic important, stindard al coagulării naţionale româneşti în efortul de contracarare a presiunilor maghiare vizând deznaţionalizarea. Şi atunci s-a apelat, în mod simplist, la puţinul care se ştia: ia să vedem, şi-a spus Şcoala Ardeleană, au fost vreodată romanii pe aici? Au fost! La Roma, Columna lui Traian stă mărturie. Cu urme ale oraşelor construite de ei e plin Ardealul. Şi limba noastră, frumoasa noastră limbă, ne vine de la ei. Păi atunci e clar: suntem copiii legiunilor lui Traian! Columna vorbeşte şi despre daci? Fie şi ei strămoşii noştri! Primii ne dau blazon, ceilalţi ne amplifică vechimea.
Avem cu ce rezista în faţa ungurilor întru propăşirea noastră naţională. Ceea ce au şi făcut, spre lauda şi marea lor cinstire. Iar dincolo de Carpaţi, unde nu se punea problema priorităţii, vechii cronicari, încă înaintea ardelenilor, scriau cu literele lor chirilice că “de la Râm ne tragem”, şi nimeni nu încerca să conteste. Aveau dreptate. Dar, în sec. XIX, cercetarea noastră istorică a evoluat. Spre sfârşitul lui şi începutul celui următor, au apărut în România istorici importanţi, unii de mare faimă, precum Xenopol, Pârvan, Iorga. Nici aceştia să nu fi ştiut mai mult? Sau dacă au ştiut, cum s-a împăcat probitatea ştiinţifică cu cele afirmate de ei? E simplu: problema întregirii neamului era mult mai importantă atunci, iar după ce aceasta s-a înfăptuit, ea trebuia susţinută şi adâncită. Nici un savant cu adevărat patriot nu ar fi putut în acele vremuri să redeschidă o cauză insuficient clarificată şi care ar fi stârnit cu siguranţă violente controverse despre prioritate. Oare cum ar fi arătat cărţile noastre de istorie fără respectiva dispută româno-maghiară?
5. Atunci, cine sunt strămoșii noștri?
CRED că singurii care ar fi putut să ne aducă “acasă” latina populară au fost acei locuitori din nordul Italiei care au înfăptuit primul mare descălecat. Ei erau ţărani (terranus): agricultori (agricultor), păcurari (pecuarius = crescător de vite sau oi). Şi creştini (christianus).
6. Chiar, ce se știe despre creștinarea românilor?
NIMIC. Şi după teoria în vigoare este inexplicabilă, căci alegaţia conform căreia sf. apostol Andrei, mergând să-i creştineze pe sciți, ne-a vizitat şi pe noi, nu rezistă: el a trecut prin Dobrogea, nu prin Ardeal; şi nu era nici latin, nici slav. Era grec (evreu elenizat), ceea ce nu justifică fundamentul latin al creştinismului nostru (majoritatea noţiunilor fundamentale sunt de origine latină, precum Dumnezeu, creştin, cruce, biserică, rugăciune, botez…) Or romanii au părăsit Dacia înaintea creştinării lor, iar practica religioasă foloseşte preponderent cuvinte greco-slavone. Dacă creştinarea s-ar fi făcut pe această din urmă filieră, atunci cum stăm cu noţiunile de bază latine? Apoi, milenara practică organizată a cultului (cu cler şi ierarhii, cu scris şi cu citit) are nevoie de lăcaşuri de tot felul, care, măcar ele, ar fi lăsat urme. Sălbăticiuni ale codrului să fi fost strămoşii noştri, şi tot ar fi avut vizuini! Şi de ce, în timp ce avem date despre acest proces petrecut la bulgari, ruşi, unguri, misionarii nu scriu nimic despre creştinarea noastră? Cum de suntem totuşi creştini şi ortodocşi? Mult mai de înţeles par lucrurile dacă admitem că am devenit creştini chiar in Italia, ca cetăţeni romani. Apoi, pe noile meleaguri, am asistat la creştinarea neamurilor din jurul nostru şi ne-am afiliat structurii ecleziastice de tip bizantin (în context slavon), preluând tocmai acele elemente care definesc aspectele cultului. Preoţii noştri au învăţat acolo să citească şi au citit în slavoneşte, dar au păstrat de la bătrâni, în latineşte, cuvintele esenţiale.
7. Româna de bază conține 20% cuvinte slavone! De ce?
UN PROCENTAJ atât de mare presupune o îndelungată convieţuire. Problema e unde a avut aceasta loc, însă nicăieri nu se pomeneşte despre o eventuală stabilire a slavilor în Carpaţi pentru o perioadă mai lungă de timp, şi nici despre creştinarea lor acolo; au venit direct (trecând probabil prin Câmpia Dunării) şi s-au aşezat în locurile în care-i găsim azi. Iar unitatea limbii române exclude ipoteza unor contacte doar cu o parte dintre strămoşii noştri (cealaltă parte, cea mai mare, rămânând acolo unde i-a lăsat Traian şi neîntâlnindu-se deci cu slavii).
8. Cine au fost dar primii în Transilvania? Ungurii sau noi?
ATUNCI când, în sec. IX, ungurii au pătruns în Europa, cred că românii se aflau încă în sudul Dunării. Numai că, spre a ajunge în Panonia, ungurii nu au trecut prin Transilvania: ei intenţionau să atace Bizanţul dar, fiind împiedicaţi de bulgari, şi-au continuat drumul spre vest (probabil de-a lungul Dunării) şi nu s-au oprit decât după ce n-au mai fost lăsaţi să înainteze. Abia peste două sute de ani au observat ei că spre Răsărit, dincolo de nişte straşnice păduri, se află un ţinut locuit de un neam care vorbeşte o limbă asemănătoare latinei (despre care aflaseră de la misionarii catolici). Şi atunci ţării i-au zis Trans-silvania (o astfel de denumire nu putea fi dată decât de cineva dinafară) sau Erdely (adică tot pădure, dar în ungureşte), iar locuitorilor ei blahi sau olahi (ei îi numesc şi astăzi pe italieni ólász).
9. Ce se poate spune despre continuitatea toponimelor?
RĂSPUNSUL ar trebui împărţit în două: prima parte o formează cele din Câmpia Dunării, care sunt dacice, preluate de romani şi ulterior de ceilalţi, prin continuitate sud-dunăreană. Astfel Dunaris, ca şi Pyretus, Buzeos, Argessos, Alutus, Tissio etc., râuri care s-au vărsat în Dunăre în tot acest răstimp, n-ar ridica probleme. Nici munţii Carpaţi. Deloc însă aşezări umane, ceea ce vexează ipoteza continuităţii de locuire (chiar dacă te-ai mutat în codrii de lângă un fost oraş, tot ar trebui să ţii minte numele locului, măcar o mie de ani…) A doua parte ar fi cele din interiorul arcului carpatic, mult mai puţine. Este simptomatic faptul că nici toponimia din vatra geto-dacică nu poate constitui o dovadă a continuităţii: toate râurile din Ardeal care nu ajung măcar la Tisa, toţi munţii, toate văile, întreg spaţiul nostru mioritic, şi-au pierdut vechile nume. Aşezările dacice şi daco-romane au rămas doar ca ruine, nu şi ca nume. Dacă Dacia a fost tot timpul locuită, de ce străinii care ne-au cunoscut nu ne-au spus daci, după numele ţării? Până şi numele de dac şi de Dacia au dispărut din memoria românilor, fiind păstrate doar prin documente romane. Asta ar însemna… ce?
10. Despre cunoașterea de sine
CRED că agresivitatea primară pe de o parte, ca şi dezinteresul şi lehamitea faţă de fiinţa noastră naţională, de cealaltă, pietre de moară pe care le târâm în drumul nostru către propăşire, provin dintr-o senzaţie de precaritate de care nu vom putea scăpa decât făcându-ne ordine în bagaje. Altfel, diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce pretindem că suntem poate conduce la situaţii conflictuale dintre cele mai diverse. Exemple avem chiar în jurul nostru: grecii, care minimalizează efectele îndelungatei eclipse de pe teritoriul actual, se tem acum pentru Macedonia, unul dintre dintre marile lor repere istorice. Mai grav, sârbii, siliţi într-un fel în sec. XVII să părăsească provincia Kosovo, leagănul poporului lor, n-au ştiut (sau n-au vrut) mai apoi să gestioneze corect situaţia şi au trebuit s-o mai părăsească odată şi în sec. XXI. După cum se vede, prioritatea istorică (chiar certă) nu prevalează automat în confruntarea cu preponderenţa etnică, şi n-a făcut-o niciodată. Aici stăm însă destul de bine (pe ansamblul Transilvaniei), dar ar fi şi mai bine dacă ne-am completa prezenţa prin afirmarea unei personalităţi coerente, în pas cu vremea, în aşa fel încât nici ceilalţi să nu mai vrea neapărat să scape de noi. Sunt mai mulţi factori care ar contribui la asta, însă închegarea acţiunii lor trece în mod esenţial, pentru fiecare şi pe ansamblu, printr-o cât mai completă cunoaştere de sine. De fapt, ceea ce spun nu este o noutate.
Concluzia ar fi că forța propriei istorii se naşte în primul rând din coerenţă. Dacă am şti exact cum am devenit ceea ce suntem, ne-am înţelege mai bine pe noi înşine şi am putea lucra mai cu spor în direcţia care ne reprezintă. Şi n-am mai fi siliţi să ne agăţăm de vechimi sau glorii inventate, căci vechime abia aşa avem (nu se ajunge undeva pornind de nicăieri), iar faptă mai glorioasă decât păstrarea fiinţei de-a lungul unei istorii necruţătoare (în care mulţi alţii şi-au pierdut-o) nu se poate imagina. Şi dacă simţim totuşi nevoia şi a unei altfel de glorii, putem să ne-o creem de-acum încolo, în cunoştinţă de cauză şi din ce avem cu adevărat. Până acum am privit doar înapoi, şi cu mânie, iar viitorul ni l-au croit alţii. Dacă cunoaşterea trecutului ne e utilă, atunci ea este pentru ca să putem privi mai lucid şi fără complexe către viitor.
Având convingerea că nu sunt singurul de la noi, nici primul, care să-şi fi pus într-un fel sau altul problema în forul lui interior, sau între prieteni de încredere (ar fi nefiresc să fie altfel), cred că a sosit momentul unei confruntări de idei şi de opinii pe această temă, deschisă şi cu siguranţă dură, dar fundamental necesară. Însă atât lansarea cât şi susţinerea ei inteligentă şi documentată, nu poate fi decât apanajul profesioniştilor, care cred că ne datorează asta.
(din aprilie 1982, pe o idee din 1975)
Sursă fotografii: https://www.youtube.com/watch?v=-SGc_fTUkdw, https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/cum-aratau-cu-adevarat-dacii-cu-ce-difera-fata-de-2262643.html)
