Editorial

„Luceafărul”, de Mihai Eminescu, tălmăcit în limba franceză de Tudor Mirică

Mihai Eminescu – Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lîngă fereastra unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
Ii cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visînd ale ei tîmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglinda luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi,
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
– „O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează! ”

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mândru tînăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestrei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborît cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte. ”

– „O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodat;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă. ”

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iaraşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

– „Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează! ”

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

In aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gînditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc, himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– „Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decât ele. ”

– „O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde. ”

– „Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Si tu eşti muritoare? ”

– „Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine. ”

– „Tu-mi cei chiar nemurirea mea
In schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.”

Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce imple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Baiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişeaza pînditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Si mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Intr-un ungher degrabă.
– „Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă. ”

– „Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeuna,
Să rîzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una. ”

– „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe –
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte. ”

– „Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămîie…
De te inalţ de subţiori
Te-nalţă din călcîie;

Cînd faţa mea se pleacă-n jos,
In sus rămîi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută. ”

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zise-ncet: – „Încă de mic
Te cunoşteam  pe tine,
Şi guraliv, şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist, cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămînea departe…

De-aceea zilele îmi sînt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfînt
Ce-l nu mai pot pricepe.”

– „Tu eşti copilă, asta e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume.

Căci amîndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.”

*
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Si căi de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitării celei oarbe.

– „De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne, -am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos. ”

– „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vînt
Deşerte idealuri –
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iaraşi soare;

Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvîntul meu dentîi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pămîntul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Iţi dau catarg lîngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămîntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă. ”

*
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarsă
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurînd din apă.

Şi împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub şirul lung de mîndri tei
Şedeau doi tineri singuri:

– „O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentîi
Şi visul meu din urmă. ”

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gît i-a pus
Şi ea l-a prins în braţă…

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, imbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

– „Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gînd,
Norocu-mi luminează! ”

El tremura ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece. ”

 

Hypérion
 
C’était au temps des contes de fées,
C’était dans une famille
D’impériale parentée,
Une gracieuse belle fille.

Elle était seule à ses parents
D’un charme sans égal,
Comme l’est la Vièrge parmi des saints,
La lune parmi d’étoiles.

De l’ombre lourde des voûtes d’antan,
Ses pas légers la portent
Vers la fenêtre où, souvent,
L’Étoile du soir se montre.

Elle en voyait son Prince Charmant
Qui, fort dans sa quadrige,
Sur les sentiers des mers, brillant,
Des noirs navires dirige.

Chaque soir l’observe en tressaillant,
Ainsi naît le désir ;
Entre ce temps, en la voyant,
Le prince s’éprend aussi.

Comme elle entre les mains tenait
Ses tempes remplies de rêves,
De son désir le cœur battait
Et l’âme lui se relève.

L’éclat devient encore plus fort
En regardant chaque soir,
Vers l’ombre noire du château
D’où attendait d’la voir.

*

Et doucement suivant ses pas,
L’éclat glisse dans la chambre,
En l’entourant de vifs appas
Tissus de feux et ambre.

Quand dans son lit enfin s’étend
La jeune fille qui se couche,
Lui tendrement caresse les mains,
Et les paupières lui touche ;

Et du miroir étincelant
Son corps lui illumine,
Ses yeux fermés et tressaillants
Et ses joues de gamine.

Elle rêve de lui en souriant,
Lui du miroir frémit,
Son rêve profond en suivant,
Son âme qui reluit.

Elle lui parlait dès son répit,
Qu’un grand soupir devient :
– „Oh, toi, chér maître de mes nuits,
Pourquoi ne viens-tu ? Viens !

Descends vers moi, astre aimé,
De ta sphère génuine,
Remplis mon âme et mes pensées
Et ma vie illumine!”

Il écoutait en frémissant
Et scintillait plus fort,
En mer s’jeta violemment,
Semblant d’un météore ;

Et l’eau où il se fit tomber
Tourna en cercles larges,
Et de l’abîme décanté,
Un bel jeune homme s’élarge.

Il surpassa en grand oiseau
Le bord de la fenêtre,
A sa main droite un roseau,
Qu’il porte comme un sceptre.

Il paraîssait un jeune prince
A fins cheveux dorés,
Un blême linceuil tenu d’une pince
Sur ses épaules avait.

Et l’ombre pâle de son teint,
Est blanche comme la cire –
Un très bel mort aux yeux vivants
Qui brûlent et désirent.

-„De mon royaume à peine je vins
Repondre à ton appel,
La mer m’avait nourri au sein
Et mon père est le ciel.

Pour qu’à côté de toi je vienne,
Te regarder de près,
J’ai descendu de mon sérein,
Des eaux je me suis né.

Ô, viens, mon précieux joyau,
De ton monde sournois ;
Je suis le prince de là-haut,
Ma fiancée tu sois !

Et là, en arches de néant,
Toujours tu régneras,
Et tout le monde de l’océan
De toi obéira.”

– „Oh, tu es beau comme dans un rêve
Un ange apparaît,
Mais cette voie que tu m’relèves,
Je ne prendrai jamais.

Tu es étrange en tes propos,
Et blême est ta face,
Car moi je vis et tu es mort,
Et ton regard me glace.”

*

Passa un jour, passèrent trois,
Et de nouveau s’amène
L’étoile du soir auprès de soi,
A ses rayons séreins.

Dans le sommeil elle réussit
Se rappeller de lui,
De prince des vagues le désir
Au coeur lui rebondit :

– „Descends chez moi, astre aimé,
De ta sphère génuine,
Remplis mon âme et mes pensées
Et ma vie illumine !”

Quand il l’entend de ses hauteurs,
D’une grande douleur s’éteigne ;
Le ciel commence à tourner
A l’endroit de sa peine.

En l’air brillèrent des feux dorés
Qui l’monde entièr contournent,
Et des chaotiques valées,
Un beau visage retourne ;

Ses noires mèches de cheveux
Couronne brillante paraissent ;
Il revenait suivant ses voeux,
En feu solaire immers.

D’un noir linceuil déploye ainsi
Les bras marmoréens,
S’avère triste et pensif
Et pâle est son teint ;

Mais les yeux tendres et ravis
Luisent profonds, superbes,
Comme deux passions inassouvies
Et pleines de ténèbres.

– „De mon royaume à peine je vins
Pour t’écouter ainsi,
C’est le soleil mon père divin
Et ma mère est la nuit ;

Ô, viens mon précieux joyau,
De ton monde sournois ;
Je suis le prince de là-haut,
Ma fiancée que sois !

Ô, viens pour qu’à tes blonds cheveux
J’attache  couronnes d’étoiles,
Quand tu te lèves dans mes cieux,
Plus belle tu te dévoiles.”

– „Oh, tu es beau comme dans un rêve
Un démon apparaît,
Mais cette voie que tu m’relèves
Je ne prendrai jamais !

J’ai peur de ton cruel amour
Et mon esprit recule,
J’ai mal de tes yeux grands et lourds,
Dont le regard me brûle.”

– „Comment voudras-tu que j’y vis ?
Mais tu n’comprends, ma belle,
Que moi un immortel je suis,
Et toi une mortelle ?”

– „Je n’trouve des propos choisis
Auxquels réponse te rendre –
Même si tu parles de mon avis,
Je ne peux pas comprendre ;

Mais si tu me voudras vraiment
Enamourée de toi,
Que sur la terre tu descends,
Deviens mortel comme moi.”

– „Mon immortalité veux-tu,
Changer contre un baiser ?
Mais saches pourtant dès le début
Combien je peux t’aimer ;

Je vais renaître du pêché,
En recevant ta loi ;
A l’éternel je suis lié,
Que délivré je sois !”

Et il s’en va, s’en va, s’en va…
D’amour pour une enfant,
De sa haute place il plongea
Et disparut un temps.

*

Durant ces jours-là, Cătălin,
Domestique qui ravive,
En remplissant aux grands festins,
Les coupes des convives,

Un page qui porte soucieux
La traîne de Madame,
Un jeune bâtard sans feu ni lieu,
Mais décidé aux femmes,

De ses minois comme deux pivoines
Vermeils, se faufila
Par où y-avait pas de témoins,
Guettant Cătălina.

Mais dame comme elle a pu grandir,
Si belle, sans pareil !
Eh, Cătălin, tu dois agir,
Ta chance que tu essaies.

Et en passant il la serra
Dans un recoin idoine.
– „Mais Cătălin, que fais tu là ?
Procède à tes besoins !”

– „Ce que je fais ?  Mais je voudrais
Que tu n’hésites pas,
Que ris plutôt si me donnais
Tes lèvres, pour une fois.”

– „Mais je ne sais même c’que tu veux,
Fiche-moi la paix, vas-y !
Oh, de mon beau prince des cieux
Je suis tellement ravie.”

– „Si tu ne sais, je vais t’montrer
De pas à pas l’amour,
Surtout ne dois pas te fâcher,
Fais pattes de velours !

Comme le chasseur tend son appât
Aux petits oiseaux d’la plaine,
Quand moi je te tendrai mon bras
Que tu m’entoures du tien ;

Et que tes yeux restent comme ça
Me regardant sans trève…
Si je t’soulève de sous les bras
Toi sur les pointes te lèves ;

Quand mon visage se penche vers toi,
Restes contre moi blottie,
Qu’on se regarde pleins d’émoi
Et tendres toute la vie.

Et pour que accompli te soit
Le savoir de l’amour,
Quand je t’embrasse tu devras
M’embrasser en retour.”

Elle écoutait son vieux copain
D’une surprise distraite,
Par son petit sourire malin,
S’dérobe ou accepte ?

– „Quand j’étais petite, lui dit tout bas,
Comme ça je te savais :
Bavard et gai toute à la fois,
A moi tu ressemblais…

Mais un bel astre qui surgit
Du silence et mystère,
Par ses rayons il raffermit
La solitude d’la mer ;

Et en secret mes cils j’abbaisse
Aux yeux de larmes remplis,
Quand devant eux les vagues passent,
En voyageant vers lui ;

Il brille d’un amour qui tente
Chasser toute ma douleur,
Mais il s’élève en même temps,
S’éloigne de mon coeur.

Des froids éclats frôlent la nuit
De son royaume lointain…
Je l’aimerai toujours mais lui
Restera toujours trop loin…

Ainsi mes jours sont des déserts
Dont je n’ai rien d’attendre,
Et les nuits d’un charme discret
Que je ne peux comprendre.”

– “Quand on est jeune, tout est fugace…
Fuyons au bout du monde,
Jusqu’à la perte de la trace
De ce qu’il nous incombe.

Car nous là bas serons amants,
Et notre amour s’dévoile,
Tu oubliras de tes parents,
De rêve des étoiles.”

*
Partit le prince. Il déployait
Ses ailes le ciel tranchant,
Et des années lumière passaient
En autant de moments.

Un ciel d’étoiles en dessus,
Dessous un ciel d’étoiles –
Lui, un éclair qui évolue
Par cette voie sidérale.

Parmi du chaos les vallées,
Au tout autour de soi,
Comme en Genèse, il voyait
La lumière qu’elle soit ;

Et, une fois née, elle l’entourait
Comme dans une mer nageant…
Il vole, par le désir porté,
Se remplit de néant ;

Car à son but y’a pas d’confin,
Ni yeux pour connaîssance,
Et même les ères tentent en vain
Du vide leur naîssance.

Y’a rien là bas, pourtant il y a
Une gouffre qui l’intègre,
Une profondeur ressemblant à
L’oubli toujours aveugle.

– “Du poids de mon éternité
Mon Père, tu me soulages
Et sois en éternel loué
De ce monde les âges ;

Ô, Père, n’importe à quel prix,
Donne-moi un autre sort,
Tu es la source de la vie 
Et celle de la mort ;

Mon immortalité reprends
De mon regard si lourd
Et donne-moi en bon échange,
Une seule heure d’amour…

Du chaos, Père, si je suis né,
Je rentrerai au chaos…
Si par repos je fus forgé.
J’ai soif de ce repos.”

– „Hypérion, mais quel oracle
T’a montré ces parages ?
Ne me demandes des miracles
Sans nom et sans visage ;

Tu veux en devenir humain,
A eux que tu ressembles ?
Mais que les hommes périssent en vain,
D’autres naîtront, semblables.

Car eux au vent seulement bâtissent
Leurs idéaux déserts –
Les vagues quand en ressac se brisent,
Des vagues naissent après ;

Ils croient en signes et en voeux
Qui leur tourmentent la sort,
Mais nous n’avons  ni temps, ni lieu,
Ne connaissons la mort.

Du sein de l’éternel hier
Revit maintenant ce qu’il passe,
Si un soleil s’éteint au ciel,
Un autre le remplace ;

Semblant à tout jamais courir,
Ses traces la mort lui guette,
Car tous ne naîssent que pour mourir,
Ne meurent que pour renaître.

Mais toi, Hypérion, tu restes
Vivant en ta vertu…
Tu peux avoir le tout d’un geste –
De la sagesse veux-tu ?

Ou veux que tu sois Le Poète
Dont la musique subtile,
Suivent les monts à leurs forêts,
La mer avec ses îles ?

Ou bien veux-tu que pour tes faits
Tu aies la force d’agir ?
Te donnerai la Terre défaite
Pour te la faire empire.

Te donne des flotes à ton usage,
Armées pour parcourir
La terre en long, la mer en large,
Mais tu ne peux mourir…

Au fait pour qui veux-tu mourir ?
Retournes, en rejoignant
Cette Terre errante et tarie
Et vois ce qu’il t’attend.”

*
A son endroit d’au dessus d’la Terre,
Hypérion revint.
Et, comme déjà l’a fait naguère,
Surveille les confins.

C’est le moment où l’soir descend
En précédant la nuit ;
La lune commence son montant
Et son nimbe reluit,

En  remplissant d’un froid éclat
Le forêt de tilleuls.
De sous les branches il observa
Une paire de jeunes seuls :

– “Oh, laisse ma tête sur ton sein,
Mon amour, qu’elle repose,
Sous le rayon de l’oeil sérein
Et froid comme en hypnose ;

Et par le charme de cette lueur
Mes pensées tu traverses,
Disperses le calme et la chaleur
Sur ma nuit de tendresse.

Et restes auprès de moi blottie
M’apaiser la douleur,
Car tu seras mon seul appui
Et mon plus grand bonheur.”

Hypérion d’son haut voyait
De leur tendresse la trace :
Quand lui autour son bras posait,
Elle tout de suite l’embrasse…

C’est le parfum des fleurs d’argent
Une douce pluie qui tombe,
Au dessus d’la tête des deux enfants
Aux cheveux longs et blonds.

Elle, dans les bras de son amant,
Lève les yeux et voit
L’Etoile du soir. Et doucement
Son désir lui envoie :

– „Descends vers moi, prince aimé,
De ta sphère génuine,
Remplis mon âme et mes pensées,
Et ma chance illumine !”

Il scintillait tout comme avant
Au dessus de la mer,
La solitude dirigeant
De ses mouvants sentiers ;

Mais il ne plonge comme jadis
En mer de tout son haut :
– „Qu’est ce qu’il t’importe pour ta vie,
Si serai moi ou l’autre ?

Vivez en votre monde, ravis,
La chance telle qu’elle soit ;
Mais moi dans l’univers je suis
Tout immortel et froid.”

*

Traducere de Tudor Mirică.

 

 

Articole similare

Filme pe scurt: Das Leben der Anderen (2006)

Tudor Mirică

O nouă ediție a poeziilor lui Eminescu în ebraică

Dan Romascanu

Problema acțiunii la distanță. Unde greșesc fizicienii?

Tudor Mirică

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult