Luni, 16 aprilie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu a avut loc lansarea romanului Scăunele roșii, scris de Edna O’Brien și publicat de Editura Nemira în colecția Babel. Despre volum au vorbit Nadine Vlădescu (traducătoarea cărții) și Ema Stere (redactor, traducător și om de radio). Evenimentul a fost moderat de Dana Ionescu, redactor-șef Nemira.
Dana Ionescu a spus în deschiderea evenimentului că volumul Scăunele roșii este o invitație la descoperire personală. Axat pe problema răului, Scăunele roșii este un roman incomod, care nu oferă răspunsuri, ci mai degrabă pune nenumărate întrebări. Simțind prezența lui Kafka, Salinger și Shakespeare, printre preferații Ednei, romanul atrage poate tocmai din cauza monstruosului, dar și prin energia narativă. Dana a mai menționat și că primul roman al Ednei O’Brien este și el în pregărire la editura Nemira.
Edna O’Brien, una dintre cele mai influente scriitoare contemporane de limbă engleză, câștigătoare a premiului PEN/ Nabokov Award for Achievement in International Literature în 2018, s-a născut la 15 decembrie 1930, Twamgraney, Clare, Irlanda. Scriitoare de povestiri scurte și scenaristă, a fost remarcată pentru portretizarea femeilor, pentru descrierea evocatoare, dar și pentru motivația sexuală. Asemeni lui James Joyce și Frank O’Connor, unele cărți i-au fost interzise în Irlanda. A primit o educație strictă la o mănăstire catolică irlandeză și a studiat farmacia din Dublin, unde a obținut o licență în 1950. În 1952 s-a căsătorit cu scriitorul Ernest Gebler, iar în 1959, cuplul s-a mutat la Londra, unde O’Brien s-a întors la scris. La mijlocul anilor ’60 divorțează de Gebler. În același an, Edna O’Brien publică „The Country Girls”, primul ei volum de notorietate, dar și primul volum al Trilogiei „The Country Girls”.
Operele lui O’Brien pun în discuție situația femeilor în societatea contemporană și, în special, atacă educația represivă a acestora. Eroinele ei caută succesul în relațiile cu bărbații, de cele mai multe ori angajându-se în relații condamnate de societate. Tonul sumbru al romanelor sale este totuși rupt de pasaje poetice, dar și de scurte perioade de fericire ale eroinelor.
„Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera“, spunea Philip Roth referindu-se la volumul Scăunele roșii.
Într-o noapte de iarnă, un străin din Balcani ajunge într-un sătuc din Irlanda. Plin de viață, carismatic, jovial, Vladimir Dragan se proclamă un „tămăduitor holistic” și aduce o noutate binevenită în existența monotonă a comunității locale. Fidelma McBride e subjugată de o atracție fatală față de noul venit, cu consecințe teribile atunci când în spatele măștii de bonomie se ascunde legătura lui cu măcelurile sângeroase din fosta Iugoslavie de la începutul anilor ‘90. Dar protagonista cărții este Fildelma și drumul ei spre mântuire, care începe din Irlanda, trece prin Londra și, finalmente, se termină la Haga.
Prima întrebare adresată traducătoarei Nadine Vlădescu a pus în discuție modul în care s-a apropiat de romanul Ednei O’Brien. Ea a răspuns că Scăunele roșii a fost un roman extrem de greu de tradus, o carte dificilă, cu scene cu puternică încărcătură emoțională, de care i-a fost greu să se desprindă, fiind nevoită să treacă pe ”pilot automat” pentru a depăși astfel de pasaje. După aproximativ cinci lecturi, Nadine mărturisește că nu s-ar mai apropia de roman. Este vorba despre un stil în care aproape că te lași absorbit fără să realizezi acest lucru, care te vrăjește la propriu, aruncându-te de la scene comice la scene grave cu viteză amețitoare.
Despre starea de absorbire, despre vraja poveștilor și a stilului, a vorbit și Ema Stere, adăugând că a menținut cumva filonul James Joyce pentru lectură. De asemenea, aceasta a precizat că a făcut un apel la memorie, aducând în discuție episodul pe care l-a trăit la Belgrad în 1991, când totul devenise haos acolo și nu știa cum vor decurge lucrurile nici pentru ziua de mâine. Este cumva vorba despre puterea povestirii, care dă voce celor dispăruți.
Întrebată dacă putem vorbi în roman despre seducția dictatorului, Ema Stere a răspuns afirmativ, completând că putem avea în vedere și perspectiva unui ”ce ar fi fost dacă”. Nu mai un secret faptul că străinul, dr. Vladimir Dragan, așa cum se numește el însuși, este de fapt Radovan Karadzic, „măcelarul Bosniei”, care a trăit timp de 13 ani ca fugar, fiind capturat la Belgrad în 2008, acuzat de crime de război și dus la Haga. Ambii sunt poeți, specialiști în medicina alternativă, filosofi și exterminatori. În Scăunele roșii suntem invitați să gândim coexistența, într-un singur individ, a impulsurilor de vindecare și decimare. Există un mix de personaje și cu fiecare personaj avem o nouă poveste. Seduși de poetul-vindecător-filosof, oamenii rămân cu iluzia unei vindecări. Privite prin oglinzi diferite, faptele și personajele devin extrem de dificil de catalogat.
Dana Ionescu a pus apoi problema dragostei pentru grotesc și a fascinației pentru monstruos. Ambele invitate au fost de acord cu existența de netăgăduit a acestora în roman, dar și prezența ideii de rău absolut, care nu doar vizitează lucrurile, ci le și pătează, își pune amprenta asupra lor. Deoarece filonul catolic nu putea lipsi, fiind prezent în roman prin trei personaje, călugărița, preotul și părintele-confesor, inevitabil există și ideea de păcat.
Scăunele roșii este și un roman al contrastelor. Există un soi de seducție ceremonială, iar întreaga intrigă se constituie ca un chin necesar, dacă vrei să înțelegi anumite lucruri, spune Nadine Vlădescu. Vorbim despre o carte fluidă, care lasă în urmă apăsare, un gust dulce amărui, dar peste care cititorul care caută o carte bună nu ar trebui să treacă. Nu este un roman frumos, în ciuda unor pasaje poetice și a talentului descriptiv al autoarei, dar este un roman abil construit, în care totul este privit prin mai multe oglinzi și care îndeamnă la reflecție. Cine este, de fapt, cel rău?
