Cea mai recentă carte a lui Dan Stanca, ”Anii frigului”, a apărut de curând la Editura Humanitas și, după ce am citit-o, m-am întrebat cum privește autorul tema nefericirii, care răzbate și din gândurile, și din acțiunile personajelor. Așadar, Dan Stanca a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări despre acest roman și resorturile lui, fie că vorbim de Sandu Tudor, Arsenie Boca, Rugul aprins sau, pur și simplu, despre nefericire, despre comunism, tortură sau alchimie.
-Romanul ”Anii frigului” începe astfel: ”Știți, mă gândesc mereu la sensul vieții mele și pur și simplu rămân cu gura căscată. La urma urmei, pentru asta m-am zbătut tot timpul, să găsesc un sens, și constat că sunt la fel de neajutorat ca în prima zi…” Dvs. ați găsit sensul vieții, măcar în calitate de scriitor?
Îmi puneţi o întrebare care mă depăşeşte. În măsura în care scrie se presupune că autorul a descoperit un sens, dacă nu sensul cu majusculă, aunci măcar unul mai mic. Evident, mai poţi să scrii şi de-a surda, dar sper că nu intru în categoria acestor autori. Literatura înseamnă cuvinte, dar şi cuvânt, deci e vorba de Logos. Iar Logosul aduce cu el, de la sine înţeles, sensul. Hai să zic, în cazul unui artist plastic, poate problema sensului cade pe planul doi, fiindcă acolo forţa expresivităţii bate tot, dar literatura e cu totul altceva. Doar că în condiţiile experimentului împins la refuz şi aici lucrurile s-au dat peste cap.
-Torturile din închisorile comuniste sunt un subiect delicat și, în același timp, înfiorător. Nu v-a fost greu să scrieți despre asta? Ați făcut vreo documentare asupra acestui lucru?
Eu am coordonat timp de cinci ani suplimentul Aldine al României libere şi astfel am avut posibilitatea să cunosc numeroşi foşti disidenţi politici. Ce mi-au spus ei m-a uluit şi în acelaşi timp m-a făcut să înţeleg cât de mic sunt. Pus în locul lor, nu aş fi rezistat nici o zi, dar ştiţi cum se spune, nu-i da omului cât poate duce… În cartea mea apare o figură de torţionar, dar nu cred că este ceva foarte pregnant.
-Primul capitol se numește ”Cine-i mai nefericit dintre noi?”. De altfel, nefericirea personajelor principale străbate întregul roman. Cum priviți dvs., ca om și ca scriitor, fericirea și nefericirea? Este nefericirea regula și fericirea excepția?
Trăim din păcate într-o lume în care oamenii nu mai sunt nici fericiţi, nici nefericiţi. Nici ei nu ştiu cum sunt. A fi fericit presupune a beneficia de o condiţie, cum să spun, privilegiată, nu-i de nasul oricui fericirea. Fericirea aşadar nu este o stare instinctuală, ci presupune o educaţie prealabilă. Putem fi excitaţi, dar fericiţi în nici un caz, cu atât mai puţin entuziaşti. În schimb nefericirea are ceva comun cu epoca asta. Doar că şi aici trebuie precizată o nuanţă. A fi cu adevărat nefericit înseamnă să te apropii de tragic. Cu alte cuvinte, să trăieşti o dramă care să bată dincolo de sentimente şi să pună ecuaţia destinului într-o lumină metafizică. În cartea mea, personajele au o oarecare tangenţă cu tragicul. Ele vor să-şi depăşească limitele sau aşa li s-a întâmplat lor, iar atunci efortul la care sunt supuşi îi pune în faţa Nefericirii. Cu majusculă…
-Ați folosit în ”Anii frigului” multe nume cu ”dichis”, pe unele le-ați și explicat în text (Anastasia, Trifan, Hector Noroaie etc.) Sunteți interesat de etimologie, de onomastică?
Nu neapărat. Dar pe măsură ce am îmbătrânit la masa de scris, mi-am dat seama ce greu e să-i dai nume unui personaj. Aceasta fiindcă nu este deloc vorba de ceva convenţional. Pe un personaj care dobândeşte un destin special nu poţi să-l botezi oricum. Aşa cum părinţii, dacă ar fi cu adevărat responsabili, ar trebui să se gândească mult înainte de a da un nume odraslei, aşa şi scriitorul se află într-un moment cheie când face acelaşi lucru cu personajele sale.
-Povestiți-ne câte ceva despre Rugul Aprins, despre Sandu Tudor. Cred că foarte puțini dintre cititori cunosc amănunte despre ”Grupul de la Mănăstirea Antim”, altele decât cele regăsite în scrierile pseudo-religioase sau documentare, cu excepția specialiștilor. De unde provin informațiile despre Sandu Tudor și Rugul Aprins și cât este adevăr și cât ficțiune în paginile respective?
Eu nu ştiu mai mult decât am citit. Nu am avut surse proprii de informare. Deci, nu pot spune mai mult. Rugul aprins a fost o mişcare care a antrenat încă din anii războiului şi după aceea o serie de personalităţi ale clerului şi ale laicatului. Aceştia se întâlneau periodic, discutau, citeau, comentau. Putem spune că până la urmă nu a fost decât un fel de cenaclu. Bineînţeles, se spuneau şi rugăciuni fiindcă nu era ceva strict cultural. Dar important de reţinut, nu trebuie să facem din această mişcare ceva obligatoriu mistic şi cu ramificaţii paranormale. A fost o mişcare pe care un stat normal democratic nici nu ar fi luat-o în seamă fiindcă doar nu făcea rău nimănui. Comuniştii însă, suflând şi
în iaurt şi crezând că mişcarea e ceva din cale afară de subversiv, au imprimat fără să vrea acesteia un caracter excepţional. Ca să mă amuz puţin aş spune că Rugul e privit acum cu atâta respect tocmai din cauza represiunii. Ignorat de autorităţi, ar fi intrat în categoria activităţilor cultural spirituale fireşti, de care beneficiază doar aceia care chiar cred în utilitatea lor.
-Pornind de la Sandu Tudor, nu am putut să nu fac legătura cu Arsenie Boca, ”vedeta” zilelor noastre. A avut ceva în comun Arsenie Boca cu Sandu Tudor, cu Rugul Aprins?
Din câte ştiu, nu. Sau o fi avut. Ar trebui să întrebaţi oameni care sunt foarte informaţi în domeniu. Oricum, am impresia că Sandu Tudor o va lua înaintea lui Arsenie Boca în sensul în care, dacă s-ar pune problema canonizării unuia dintre contemporani şi nu din nou a unui alt călugăr de prin secolul XV, Sfântul Sinod s-ar orienta spre Sandu Tudor…
-Dar cine a fost sculptorul Domide Golgoț? Un necunoscut contemporanilor, așa cum precizați de mai multe ori în carte, sau ați împrumutat trăsăturile de la un personaj real?
Este un necunoscut fireşte, dar m-am folosit ca model de Vasile Gorduz, pe care eu îl consider al doilea cioplitor ca valoare după Brâncuşi. Bineînţeles, nu a avut soarta tragică a personajului meu, dar specificul artei sale m-a fascinat mereu şi de aceea am vrut să exploatez situaţia. Ar mai fi o explicaţie a optării pentru un asemenea personaj. Eu am ce am cu avangardismul şi nu pot să uit că a fost de stânga şi că până la urmă avangaridiştii care promiteau să fie până la moarte nişte insurgenţi pur sânge au fost aduşi la ordine şi s-au transformat în politruci odioşi. Am spus despre ei că sunt „crema de ghete” a dictatorilor. Gorduz nu a fost avangardist. Iar personajul meu, deşi se înscrie într-un curent al frondei, face cu totul altceva decât ce au făcut avangardiştii din realitate.
-Alchimia a fost întotdeauna o știință controversată. Unii nici nu o numesc știință, desigur. La fel, arta suprarealistă sau post-modernă nu este pe placul oricărui fel de public. Nu a fost, așadar, prea curajos gestul dvs. de a reinventa aceste componente controversate – știință și artă – într-o carte de ficțiune?
Nu, şi vă mulţumesc pentru această întrebare. Eu, în roman, vreau să-i atribui lui Sandu Tudor şi o dimensiune… alchimică. Adică între faza lui publicistică literară şi cea duhovnicească a mai fost ceva. El devine interesat de alchimie fiindcă aşa cum dau şi titlul ultimului capitol este preocupat de stările de agregare ale materiei. Pentru el deci materia nu este ceva mort, ci viu, nu aparţine structurilor fixe, ci se află într-o continuă preschimbare. În fine, am convingerea că trebuia să dau mai multă amploare unor secţiuni ale cărţii. Dar de la o vreme cred tot mai mult în romanul scurt, romanul care sugerează şi-l lasă pe cititor prin lectura sa să continue un drum până acolo unde devine totuna cu autorul…
Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin.)
Eu, mulţumesc. (Dan Stanca)
