Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Obiecte pierdute”, de Brooke Davis, apărut de curând în cadrul Biblioteca Polirom. Actual, o carte recomandată de blogul nostru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Millie Bird are şapte ani, cizme roşii de cauciuc asortate la buclele roşcate şi o inimă curajoasă şi plină de speranţă. Cînd tatăl ei moare, mama orbită de durere dispare la raionul de Lenjerie Femei Talii Mari din supermarket şi nu se mai întoarce. Agatha Pantha, de optzeci şi doi de ani, nu a mai ieşit de mult din casă şi nici nu a mai schimbat o vorbă cu altcineva, căci a rămas văduvă. Ea încearcă să spulbere tăcerea care o înconjoară ţipînd la trecători, dînd volumul televizorului la maximum şi respectînd cu stricteţe un program zilnic, pe care şi-l notează în jurnal. Karl, dactilograful „orb”, de optzeci şi şapte de ani, şi-a folosit cîndva degetele să „dactilografieze” drăgăstos scrisori de amor pe pielea soţiei sale. Acum, că ea nu mai e, îşi tastează cuvintele în aer cînd vorbeşte. Karl a fost internat într-un azil, dar într-un moment de luciditate euforică a evadat. Aduşi împreună de o întîmplare, cei trei, trăgîndu-l după ei pe Manny-manechinul-de-plastic, pornesc într-o călătorie fascinantă prin vestul Australiei, în căutarea mamei lui Millie.
Pe drum, Karl vrea să înveţe să fie din nou bărbat, iar Agatha să-şi recapete viaţa de dinainte. De fapt, cu toţii învaţă cîte ceva despre cum să trăieşti la orice vîrstă, să te bucuri de viaţă şi să uiţi de umbrele morţii.
Fragment în avanpremieră:
millie bird
Căţelul lui Millie, Rambo, a fost Prima ei Chestie Moartă. L‑a găsit pe marginea drumului într‑o dimineaţă cu cer jos şi apăsător; fuioare de ceaţă îi înconjurau trupul strivit ca o armată de fantome. Avea ochii larg deschişi şi botul căscat, parcă gata să latre. Piciorul stâng din spate era întins într‑o poziţie ciudată. Ceaţa s‑a ridicat, norii s‑au adunat în înaltul cerului şi ea s‑a întrebat dacă nu cumva Rambo se transformă în ploaie.
Abia când a ajuns acasă cu el în ghiozdan a găsit mama ei de cuviinţă să‑i explice cum merg lucrurile pe lume.
— S‑a dus într‑un loc mai bun, a strigat ea către Millie în timp ce dădea cu aspiratorul prin sufragerie.
— Un loc mai bun?
— Cum? Da, dragă, în Rai, nu ştii ce‑i asta? Nu vă învaţă nimic la nenorocita aia de şcoală? Ridică picioarele! În Raiul Căţeilor, unde primesc întruna biscuiţi pentru căţei şi se pot răhăţi oriunde au chef. Gata, picioarele jos. Picioarele jos, am spus! Şi se răhăţesc biscuiţi, înţelegi, nu fac altceva decât să se răhăţească şi să mănânce biscuiţi şi să alerge de colo colo şi să înfulece rahatul altor căţei. Care e făcut tot din biscuiţi.
Millie a stat puţin pe gânduri.
— Păi şi atunci de ce mai pierd vremea pe‑aici?
— Cum? A, pentru că, ştii, trebuie să‑şi câştige acest drept. Trebuie să stea aici până obţin numărul necesar de voturi ca să treacă într‑un loc mai bun. E ca un fel de Supravieţuitorii pentru căţei.
— Deci Rambo e acum pe altă planetă?
— Ăăă, da. Cam aşa ceva. Adică – tu n‑ai auzit niciodată de Rai? Dumnezeu care stă în nori şi diavolul sub pământ şi toate astea?
— Pot să mă duc şi eu pe planeta lui Rambo?
Maică‑sa a oprit aspiratorul şi a privit‑o în ochi.
— Numai dacă ai o navă spaţială. Ai navă spaţială?
Millie a lăsat ochii în jos.
— Nu.
— În cazul ăsta, nu poţi să te duci pe planeta lui Rambo.
Câteva zile mai târziu, Millie a descoperit că Rambo nu era pe altă planetă, ci în curtea din spate, îngropat cam de mântuială sub un exemplar din Sunday Times. A ridicat cu grijă ziarul şi l‑a văzut pe Rambo, dar nu‑chiar‑Rambo; un Rambo scofâlcit, ros de viermi, putrezind. Şi apoi s‑a strecurat afară în fiecare noapte, ca să fie cu el în timp ce trupul lui se transforma din ceva în nimic.
Bătrânul care traversa strada a fost A Doua Chestie Moartă. După ce l‑a lovit maşina, Millie l‑a urmărit zburând prin aer şi i s‑a părut că‑l vede zâmbind. Pălăria lui a aterizat în vârful indicatorului cu „Cedează trecerea“, iar bastonul a făcut o piruetă în jurul stâlpului de iluminat. Apoi corpul a căzut bufnind pe marginea trotuarului. Millie şi‑a croit drum printre picioare şi exclamaţii şi a îngenuncheat lângă el. L‑a privit adânc în ochi. El i‑a întors privirea cu neclintirea unei ilustraţii. Fetiţa şi‑a trecut degetele peste ridurile lui şi s‑a întrebat la ce‑i folosea fiecare.
Apoi cineva a ridicat‑o şi i‑a spus să nu se uite, pentru că e doar un copil. Mergând spre casă pe drumul mai lung, Millie s‑a gândit că era momentul să‑l întrebe pe tatăl ei despre Raiul Oamenilor.
— Vezi tu, Aşchiuţă, există Rai şi există Iad. Iadul este locul în care sunt trimişi oamenii răi: criminalii, escrocii şi poliţiştii care dau amenzi de parcare. Iar în Rai se duc cei buni, ca tine şi ca mine şi ca blonda aceea drăguţă de la Masterchef.
— Şi ce se întâmplă după ce ajungi acolo?
— Păi, în Rai stai cu Dumnezeu şi cu Jimi Hendrix şi mănânci gogoşi oricând ai chef. Iar în Iad trebuie să, ăăă, dansezi Macarena. Pe vecie. Pe varianta mixată.
— Dar unde te duci dacă eşti şi bun, şi rău?
— Cum? Habar n‑am. La Ikea?
— Mă ajuţi să‑mi fac o navă spaţială?
— Stai un pic, Aşchiuţă. Putem termina de vorbit la următoarea pauză publicitară?
Curând, Millie a observat că totul în jurul ei avea un sfârşit. Gândacii şi portocalele şi brazii de Crăciun şi casele şi cutiile de scrisori şi călătoriile cu trenul şi cariocile şi bătrânii şi tinerii şi cei între două vârste. N‑avea de unde să ştie că după ce va trece în Caietul ei cu Chestii Moarte douăzeci şi şapte de creaturi diferite – printre care un Păianjen, o Pasăre, pe Bunica şi pe Gertrude, pisica vecinilor – tatăl ei va ajunge şi el o Chestie Moartă. Că în dreptul numărului douăzeci şi opt va scrie, cu litere atât de mari încât ocupau o pagină dublă, TATI. Că o vreme nu va şti ce altceva să facă decât să se uite la literele acelea până nu le mai înţelegea sensul. Că va face asta la lumina lanternei, în holul care ducea spre dormitorul părinţilor ei, ascultând cum maică‑sa se preface că doarme.
prima zi de aşteptare
Când jucau „Uneşte punctele“, Millie era întotdeauna Punctul Unu, maică‑sa Punctul Doi, iar tatăl ei Punctul Trei. Linia pornea chiar din mijlocul Punctului Unu, se încolăcea în jurul Punctelor Doi şi Trei – care de obicei se uitau la televizor – şi revenea, formând un triunghi. Millie alerga prin casă, cu părul roşcat fluturând, iar triunghiul dintre ei se rotea în jurul mobilelor. Când maică‑sa zicea „Termină odată, Millicent!“, triunghiul devenea un dinozaur ameninţător. Când tatăl ei îi spunea „Vino şi aşază‑te lângă mine, Aşchiuţă“, liniile triunghiului se
curbau şi alcătuiau o inimă mare, bătând. „Tic‑tac. Tic‑tac“, şoptea Millie, ţopăind în ritmul ei inegal. Apoi se cuibărea pe canapea, între Punctul Doi şi Punctul Trei. Punctul Trei lua Punctul Unu de mână şi îi făcea cu ochiul. Imaginile mişcătoare de la televizor îi luminau intermitent faţa. „Tic‑tac. Tic‑tac. Tic‑tac.“
