Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”O logodnă foarte lungă”, de Sébastien Japrisot, ce a apărut de curând la Editura Nemira, Colecția Babel, traducere de Mihaela Stan. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
O noapte si o zi din iarna anului 1917. Cinci soldati azvarliti in Picardia inzapezita, in transeele inamicului, se zbat sa supravietuiasca. Cel mai mic nu are nici douazeci de ani.
In cealalta parte a Frantei, dupa ce se instaureaza pacea, Mathilde, care il iubeste, vrea sa descopere adevarul. Se lupta sa-l gaseasca, mort sau viu, in labirintul in care s-a pierdut. Cautarea ii este o logodna lunga in „les années folles” si ea va continua pana la capatul sperantei, intr-un roman care te pune pe ganduri. Fermitate si fragilitate, actiune si asteptare in destinul unei eroine greu de uitat si intr-un roman care coboara in adancimile sufletului.
Fragment în avanpremieră:
Zeci şi zeci de chipuri, toate aliniate de aceeaşi parte în şanţurile strâmte, ochi încercănaţi cu noroi îi fixau în trecere pe cei cinci soldaţi istoviţi, care-şi împingeau înainte toată greutatea corpului pentru a se deplasa, pentru a merge mai departe, spre primele linii. În lumina serii, dincolo de copacii ciuntiţi, lângă pereţii de pământ perfid, priviri mute în mijlocul cearcănelor de noroi îi urmăreau o clipă de sub căşti, trecând de la unul la altul, pe cei cinci soldaţi cu mâinile legate cu funie.
El, 2124, zis Eschimosu’, zis şi Bastoche, era tâmplar în vremurile bune dinainte, tăia scânduri, le şlefuia, între două dulapuri de bucătărie mergea să bea un vin alb sec – un vin alb la Micu’ Louis, pe strada Amelot, la Paris –, îşi înfăşura peste mijloc, în fiecare dimineaţă, un brâu lung din flanelă. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Fereastra sa dădea spre acoperişuri de ardezie şi zboruri de porumbei. O fată cu păr negru era în camera lui, în patul lui, o fată care spunea… ce spunea?
Atenţie la fir!
Păşeau înainte, cu capul descoperit, spre tranşeele din prima linie, cei cinci soldaţi francezi care plecaseră la război, cu mâinile legate cu o funie udă şi ţeapănă ca postavul mantalei şi în drumul lor, uneori, o voce se făcea auzită, o voce calmă, niciodată aceeaşi, o voce neutră care spunea atenţie la fir.
Era tâmplar, fusese trimis în faţa tribunalului militar pentru mutilare voluntară, găsiseră urme de praf de puşcă pe mâna sa stângă rănită, îl condamnaseră la moarte. Nu era adevărat. Voise să-şi smulgă un fir de păr alb din cap. Arma, care nici măcar nu era a lui, se descărcase singură, fiindcă de la Marea Nordului până la munţii din est, de multă vreme, labirinturile săpate de oameni nu-l mai adăposteau decât pe diavol. Nu reuşise să apuce firul de păr alb.
În 1915, primise o citare pe ordinul de zi şi bani pentru prizonieri. Trei. Primul, în Champagne. Braţe ridicate, o şuviţă blondă căzută peste un ochi. Avea douăzeci de ani şi vorbea franceza. Spunea… ce spunea?
Atenţie la fir!
Ceilalţi doi rămăseseră lângă unul de-ai lor care trăgea să moară, cu burta spintecată de ceva, fărâme de proiectil, fărâme de soare, fărâme. Sub o şaretă pe jumătate arzând, cu bonetele lor cenuşii bordate cu roşu, se târau pe coate, fără să-şi piardă bonetele, e soare azi, camarade. Unde era asta? În îndepărtata vară 1915, pe undeva. Odată, coborâse din tren într-un sat şi, pe peron, lătra un câine. Lătra la soldaţi.
2124 era vioi şi robust, cu umerii puternici ai salahorului care fusese în tinereţe, când plecase, aventuros şi vesel, în America, umeri de tăietor de lemne, de căruţaş, de căutător de aur, care-l făceau să pară mai mărunt. Avea 37 de ani acum, aproape împliniţi, credea în toate lucrurile ce-i fuseseră spuse pentru a justifica nenorocirea şi care zac îngropate în zăpadă, luase cizmele unui inamic care nu mai avea nevoie de ele, ca să-şi înlocuiască în nopţile de strajă ghetele scâlciate, îndesate cu paie şi cu ziare. Îl condamnaseră într-o şcoală pentru mutilare voluntară şi îl mai condamnaseră o dată, din păcate, fiindcă se îmbătase şi făcuse o prostie împreună cu camarazii lui, însă mutilarea, asta nu era adevărat. Îl citaseră pe ordinul de zi, se străduia ca şi ceilalţi, nu mai înţelegea ce i se întâmplă. Mergea în fruntea celor cinci,
pentru că era cel mai vârstnic, mergea prin şanţurile inundate, cu umerii lui largi împinşi înainte, sub privirile încercănate de noroi.
Al doilea soldat cu mâinile legate cu funie era 4077, de la un alt birou de recrutare de pe Sena. Încă avea plăcuţa cu numărul sub cămaşă, însă tot restul, semne şi însemne, ba chiar şi buzunarele vestonului şi ale mantalei îi fuseseră smulse, la fel ca şi tovarăşilor săi. Alunecase la intrarea în şanţ, iar din pricina hainelor ude îi îngheţase până şi sufletul, dar poate că tot răul era spre bine, fiindcă acum frigul îi amorţea braţul stâng, care îl durea de câteva zile, în plus, îi toropea şi mintea în somnul fricii şi nu mai întrezărea spre ce anume se îndreaptă, dacă nu spre sfârşitul unui coşmar.
Înainte de acest coşmar, era caporal, pentru că trebuia să existe unul, iar cei de la unitatea lui voiseră să fie el, însă el ura gradele. Avea convingerea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, sudorii deopotrivă cu ceilalţi. El era sudor la Bagneux, lângă Paris, avea o soţie, două fiice şi nişte fraze minunate în cap, fraze învăţate pe dinafară, care vorbeau despre muncitorii din toată lumea şi care spuneau… da, de peste treizeci de ani ştia ce spuneau ele, iar tatăl său, care îi povestise adesea despre vremea cireşelor, o ştia şi el.
Ştia dintotdeauna – tatăl lui, care ştia de la tatăl lui, i-o sădise în minte – că săracii fac cu mâinile lor tunuri ca să se omoare cu ele, dar că bogaţii le vând. Încercase să spună asta în tabere, în hambare, în cafenele din sate, când patroana aprinde lămpile cu petrol şi jandarmii te roagă să-ţi revii, sunteţi toţi oameni de treabă, fiţi rezonabili, reveniţi-vă! El nu vorbea bine, nu explica bine. Şi exista atâta mizerie la aceşti oameni cumsecade, iar vinul, tovarăşul mizeriei, le abrutiza într-atât privirea, încât lui îi venea şi mai greu să se facă înţeles.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, pe când se îndrepta spre prima linie, se răspândise zvonul despre ce făcuseră unii. Îşi încărcase puşca şi îşi trăsese un glonţ în mâna stângă, repede, fără să se uite, fără a-şi acorda timp să se gândească, doar pentru a fi cu ei. În sala de clasă unde îl condamnaseră, erau douăzeci şi opt care acţionaseră la fel. El era mulţumit, da, mulţumit şi aproape mândru că erau douăzeci şi opt. Chiar dacă el nu avea s-o apuce, întrucât soarele asfinţea acum pentru ultima oară, ştia că va veni o zi în care francezii, germanii şi ruşii – „şi preoţimea, cu noi“, spunea el – va veni o zi când nimeni nu va mai dori să lupte, niciodată, pentru nimic. În fine, aşa credea el. Avea ochi albaştri, de un albastru foarte deschis, cu acele punctuleţe roşii pe care le au uneori sudorii.
Al treilea venea din Dordogne şi purta pe piept plăcuţa cu numărul 1818. Când i-o dăduseră, clătinase din cap, încercând o senzaţie bizară, deoarece fusese crescut de asistenţa socială şi, în centrele pe unde trecuse copil fiind, dulăpiorul lui din refectoriu sau din dormitor era întotdeauna cel cu numărul 18. Mergea, de când învăţase să meargă, cu pas greu, încă şi mai greu acum de noroiul războiului, totul în el era greu şi răbdător şi îndărătnic. Şi el îşi încărcase puşca şi îşi trăsese un glonţ în mână – dreapta, fiindcă era stângaci –, dar fără să închidă ochii. Dimpotrivă, se uitase la toată treaba cu o privire cercetătoare, ca de pe altă lume, acea privire pe care nimeni n-a văzut-o la altcineva, fiindcă e privirea solitudinii şi, de multă vreme, 1818 ducea propriul război, de unul singur.
Atenţie la fir!
Dintre cei cinci soldaţi, 1818 era cu siguranţă cel mai curajos şi cel mai de temut. În treizeci de luni de armată, nu făcuse niciodată să se vorbească despre el, nu spusese nimănui nimic despre el. Îl luaseră de la ferma lui într-o dimineaţă de august, îl urcaseră într-un tren, îi dăduseră în grijă propria viaţă, ca să se poată întoarce. Altceva în afară de asta nu înţelegea. Odată sugrumase un ofiţer din compania sa. Se întâmplase în Woëvre, în cursul unei ofensive. Nimeni nu aflase. Îl strânsese de gât cu ambele mâini, strivindu-i pieptul cu genunchiul, apoi îşi luase arma, alergase încovoiat pe sub ploaia de foc şi asta fusese!
Avea o nevastă, tot copil găsit, şi, de când se afla departe, îşi amintea moliciunea pielii ei. Era ca o rană în somn. Adesea îşi amintea broboanele de sudoare care îi apăreau pe piele, când muncea alături de el întreaga zi, şi bietele ei mâini. Mâinile soţiei lui erau aspre şi crăpate ca ale unui bărbat. La fermă, angajau până la trei zilieri odată, care nu-şi cruţau puterile, însă toţi bărbaţii, pretutindeni, fuseseră luaţi acum la război, iar nevasta lui, care avea douăzeci şi unu de ani, cu nouă mai puţin decât el, rămăsese să se descurce singură.
Avea şi un băieţel, pe care i-l făcuse în prima permisie şi pentru care o primise pe cea de-a doua. Mergea deja ţinându-se de scaune, era puternic ca el, cu pielea moale ca a mamei sale, îi puseseră numele Baptistin. În treizeci de luni, avusese aceste două permisii, plus una fără acte, care nu-l dusese mai departe de Gara de Est din Paris, fiindcă nu era posibil, dar nevasta lui, care abia ştia să citească şi să scrie, înţelesese de la o mie de kilometri ce trebuia făcut, iar el plânsese pentru prima oară în viaţa lui. Nu mai plânsese niciodată, nu îşi aducea aminte de vreo lacrimă începând cu cea mai îndepărtată amintire – un platan, scoarţa, mirosul unui platan – şi, fără îndoială, cu noroc, nici nu avea să mai plângă vreodată.
Al treilea era singurul dintre cei cinci soldaţi condamnaţi care credea încă în noroc, care credea că nu vor fi împuşcaţi. Se gândea că, pentru a-i împuşca, nu şi-ar fi dat osteneala să-i târască pe alt front, până în primele linii. Satul unde avusese loc procesul lor era în Somme. Fuseseră cincisprezece la plecare, cincisprezece pentru care circumstanţele nu atenuaseră nimic, apoi zece, apoi cinci. La fiecare oprire, dispăreau câţiva dintre ei, fără a se mai auzi ceva de soarta lor. Călătoriseră o noapte cu un tren, apoi o zi cu un altul, fuseseră urcaţi într-un camion şi încă într-unul. Se deplasau spre sud, apoi spre apus, apoi spre nord. După care, când mai rămăseseră doar cinci, merseseră pe o şosea, escortaţi de nişte dragoni nemulţumiţi că se aflau acolo, li se dăduseră apă şi biscuiţi şi li se schimbaseră bandajele într-un sat în ruine, dar el nu mai ştia unde se găsește.
Cerul era alb şi gol, artileria amuţise. Era foarte frig şi, în afara drumului noroios, din care războiul muşcase adânc, ce traversa acest sat fără nume, zăpada acoperea totul, ca în Vosges. Dar nu se vedeau nicăieri munţi, ca în Vosges. Nici ravene, nici creste unde să crape oamenii, ca în Argonne. Iar pământul pe care-l luase în mâna sa de ţăran nu era nici cel din Champagne, nici cel din Meuse. Era altceva, ceva ce raţiunea lui refuza să recunoască şi, ca să se convingă, avusese nevoie de un nasture de uniformă rostogolit la picioarele sale de bărbatul care mergea acum în spatele lui prin şanţurile strâmte: se întorseseră în zona de unde plecaseră, acolo unde mureau oamenii din Newfoundland, la hotarele provinciilor Artois şi Picardia. Numai că, în cursul celor 72 de ore cât ei fuseseră duşi departe, căzuse zăpada, grea şi tăcută, răbdătoare ca el, şi acoperise totul, rănile câmpurilor, ferma arsă, trunchiurile merilor uscaţi şi lăzile cu muniţie rătăcite.
Atenţie la fir!
Despre autor:
Sébastien Japrisot (1931-2003), „Graham Greene al Frantei”, scriiitor, regizor de film si autor de scenarii, s-a nascut la Marsilia. Prima carte, Les mals partis, i-a aparut la saptesprezece ani, a fost premiata si publicata repede si in Statele Unite. Cea de-a doua, un roman de suspans, a publicat-o sub pseudonim si astfel s-a nascut, s-a scris la momentul acela, un nou autor de literatura politista. Compartiment tueurs a fost adaptat pentru marele ecran de Costa Gavras, in film jucand Simone Signoret si Yves Montant. Au urmat alte cateva romane, multe scenarii, proiecte cinematografice si traduceri. Autorul s-a intors la literatura de fictiune in 1977, cu L’Été meurtrier, roman care va obtine peste un an Premiul Les Deux Magots si va sta la baza unui film de succes. Dupa La passion des femmes (1986), apare O logodna foarte lunga (1991), ultimul sau roman, recompensat cu Premiul Interallié. Scrisa in patru ani, dupa ce scriitorul a visat la ea doua decenii, cartea spune o poveste de dragoste care ia forma unei investigatii politiste.
