Fragment în avanpremieră: Măritata cu forța, de Leila, împreună cu Marie-Thérèse Cuny

Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Măritata cu forța”, de Leila, împreună cu Marie-Thérèse Cuny ce va apărea de curând la Editura Polirom, în traducerea lui Oanei Cătălina Popescu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Leila s-a născut într-o familie de imigranți marocani din Franța și a fost crescută în tradiția musulmană. Cu o mamă supusă față de soț și zece frați, este condamnată încă din copilărie la rolul de slujnică în casă. Ajunsă la vîrsta adolescenței, se revoltă, dar, sătul de tentativele ei de emancipare, tatăl său decide să o mărite. Leila nu-l cunoaște pe cel ales de părinți să-i fie soț, care este cu 15 ani mai în vârstă decât ea și vrea să o ia de nevastă mai ales pentru a dobândi cetățenia franceză. Va fi măritată forțat cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată și care va încerca la rîndul lui să o transforme într-o slujnică. Împotrivindu-se tradiției care îi cere să se supună, Leila se va lupta să-și păstreze libertatea și demnitatea.

Fragment în avanpremieră:

Aş fi putut să fiu cea mai fericită dintre fete şi dintre tinerele căsătorite dacă, la naştere, aş fi înţe­les iubirea pe care mi‑o purta tatăl meu.

Din adolescenţă, mi‑am petrecut viaţa încercând să‑l fac pe tata să înţeleagă că, respectând religia noastră – pentru că noi suntem credincioşi –, putea să aibă încredere în mine. Cu siguranţă nu acţionam bine pentru a ajunge la acest rezultat:

— Lăsaţi‑mă în pace, daţi‑mi pace odată, nu am nevoie de un ochi care să mă spioneze fără încetare ca să ştie cum îmi leg părul, cu cine vorbesc şi ce lenjerie port!

Ca Souria şi atâtea alte fete, simţeam apăsând asupra condiţiei mele angoasa permanentă a femi­nităţii. Corpul femeii este un păcat din naştere, o fată nu există cu adevărat în ochii tatălui său decât ca servitoare în casă, prizonieră în camera ei şi cadou împachetat în virginitate pentru bărbatul pe care el îl va fi ales. Din fericire, nu făceam parte dintre cele obligate să poarte văl sau care aleg vălul ca să aibă linişte, dar viaţa mea era un infern dintotdeauna. Luptasem zadarnic, eram căsătorită.

Îmi era atât de ruşine, încât nu am spus nimic nici celei mai bune prietene, nimănui, şi la întoar­cerea în Franţa am continuat să trăiesc de parcă aş fi fost încă necăsătorită.

Totuşi, eram cu totul prinsă în capcană prin con­tractul de căsătorie semnat în faţa Adoul‑ilor. În Maroc era încă nevoie de permisiunea bărbatului ca să divorţezi. Soţul care îşi repudia soţia putea să o dea afară fără venituri şi fără statut social, dispreţuită de cei­lalţi, câteodată privată de propriii copii – ea trebuia să suporte „ruşinea” familiei şi a comunităţii sale.

O lege nouă a apărut în 2004, prin hotărârea regelui Mohammed al VI‑lea: ea autorizează divorţul solicitat doar de soţie, cu garanţia păstrării drepturilor sale. Dar, în momentul căsătoriei mele, încă nu era cazul.

Admiţând că refuzam să‑mi revăd soţul impus, ceea ce în principiu era posibil (cu condiţia să‑l conving în acest sens pe tata), Moussa putea să înceapă în Maroc o procedură numită „întoarcerea la căminul conjugal”. Aş fi fost căutată şi, în ziua când aş fi vrut să merg să‑mi revăd familia în Maroc, să‑mi petrec acolo vacanţa, m‑aş fi trezit încolţită la vamă, târâtă în faţa judecătorului, iar Moussa ar fi putut să pună mâna pe mine, să mă închidă la părin­ţii lui cu forţa sau să mă repudieze.

Asta numeam eu „pânza de păianjen”, un labirint din care încercam în zadar să ies.

Moussa suna cu regularitate acasă, ca să sondeze terenul şi să facă pe soţul.

— Ce mai faci?

— Bine.

— N‑ai nevoie de nimic?

— Nu.

Mai ales nu aveam nevoie de nimic din partea lui. Îmi trimitea scrisori de dragoste, în franceză, cu „te iubesc”, „îmi lipseşti enorm”… O franceză foarte bună, convenţională, destul de ridicolă şi de protocolară. Când venea scrisoarea, tata mi‑o înmâna solemn, iar mama insista:

— Trebuie să‑i răspunzi lui Moussa! Nu se cuvine să nu‑i răspunzi! Îi va face plăcere să primească veşti!

Îi răspundeam în patru rânduri, un bileţel ridicol, o hârtie împăturită în două.

— Totul e bine, familia te salută, ciao!

Eram liniştită cât timp el era departe; lucram din nou în fabrică şi într‑o zi mi‑am făcut curaj şi i‑am spus Souriei că mă măritasem. Mă îndepărtasem puţin de ea ca să evit să‑i spun, dar noi ne împărtă­şiserăm întotdeauna atât nefericirile, cât şi micile bucurii, iar familia mea încerca acum, sub pretextul că eram măritată, să mă despartă de ea. Încercau să o devalorizeze în ochii mei, „reputaţia” ei nu mai era compatibilă cu noul meu statut.

— Mamă, eu ies.

— Unde te duci?

— Să iau puţin aer, atâta tot!

— Să nu întârzii şi să nu te duci nicăieri!

Ce frază drăguţă. „Să nu întârzii, deşi nu te duci nicăieri…”

Eram cu adevărat programată, dar nici nu mai încercam să‑mi bat capul cu asta. Souria locuia la cinci minute de mine, în cartier.

— Leila, ce ţi s‑a întâmplat? Ai fost bolnavă?

— Nu, nu, munca şi necazurile cu părinţii… Aceeaşi poveste!

— Totuşi, nu am mai avut veşti de la tine.

— O să‑ţi explic, e destul de complicat.

Înainte de a putea discuta în linişte numai noi două, trebuia să le dedic cele cinci minute de proto­col obligatoriu mamei şi surorilor ei.

Souria îmi şoptea noutăţi despre prietenul ei, cu care continua să se întâlnească pe ascuns. Eu rămâ­neam tăcută în faţa poveştii detaliate a vieţii sale duble şi, în fond, o invidiam că avea acest curaj.

Eram mereu atente să nu fie cineva la uşa came­rei sale şi să asculte. Unul dintre jocurile preferate ale părinţilor este să asculte ce vorbesc fetele lor.

Souria era bine şi muncea, îşi luase permisul şi‑şi cumpărase o maşină. Era un maximum de libertate. O ascultam în timp ce îmi spuneam: „Poftim… eu sunt moartă, pentru mine toate astea s‑au sfârşit! Ea a suferit, dar se descurcă, iar eu nu”.

— Eşti ciudată, Leila, chiar eşti ciudată. Dar ce ai? O să te hotărăşti odată să‑mi spui ce ai? Te‑ai schimbat, până şi expresia ta s‑a schimbat! De obicei, vorbeşti mult, glumeşti. Am impresia că nu mai eşti Leila pe care o ştiu.

Nu ştiam cum să încep să‑mi mărturisesc înfrângerea.

— Ştii, am fost plecată în Maroc.

— Dar de ce nu mi‑ai spus? Şi de ce te‑ai dus acolo iarna?

— Păi… de fapt… m‑am căsătorit.

— Stai puţin, repetă mai rar

— Souria, eu m‑am căsătorit.

— Îţi baţi joc de mine?

— Nu, Souria, m‑am măritat.

Şi am început să plâng de ruşine. Tocmai spuse­sem că „eu” mă căsătorisem, ca şi cum eu voisem asta, şi nu „părinţii mei m‑au căsătorit”. Dar ea nu era naivă.

— Dar de unde l‑ai scos pe tip? Nu mi‑ai vorbit niciodată despre el!

Am mers mai departe cu minciuna.

— E un băiat pe care‑l întâlneam în fiecare vară, ieşeam un pic cu el şi am reînceput să ne vedem anul ăsta, şi pe urmă, na… m‑a cerut în căsătorie.

— Mda, dar tu nu mi‑ai vorbit niciodată despre ăsta…

— A fost o poveste de vară, dura de mult timp.

M‑a privit încruntată, încercând să se convingă că era vorba despre iubire, dar eu nu rostisem cuvin­tele magice şi ochii mi se umpleau de lacrimi fără voia mea.

— Dar eşti mulţumită?

— Sigur, sunt mulţumită.

E teribilă ruşinea asta care ne ţintuieşte‑n loc. Ruşinea de a fi bătută, ruşinea de a fi închisă, ruşi­nea de a fi căsătorită. Ruşinea de a‑i minţi pe oamenii fericiţi. Ruşinea de a nu găsi curajul şi mijloacele de a‑ţi exprima fără menajamente refuzul şi de a trânti uşa la douăzeci de ani.

Souria s‑a prefăcut că mă crede şi nu a mai între­bat nimic.

Iar când mama ei mi‑a văzut urmele de henna de pe mâini şi inelul de pe deget, nu s‑a abţinut să nu jubileze în faţa fiicei ei:

— Felicitări, te‑ai căsătorit? O s‑o sun pe mama ta s‑o felicit! Ai văzut, Souria? Ai văzut‑o pe Leila? Ea s‑a căsătorit!

Cu aerul că spune: „Despre ea, cel puţin, nu se va putea vorbi de rău, ca despre tine”.

Tatăl Souriei era în permanenţă la moschee, nu vedea nimic din ce făcea fiica lui în timpul zilei, dar seara o hărţuia în legătură cu toate amănuntele: machiajul, îmbrăcămintea, coafura, iar fraţii ei îi ţineau isonul. Unul dintre ei o supraveghea în mod oficial, de când fusese legată de pat pentru că greşise grav, şi ea era mereu în alertă din cauza lui. Dar Souria nu avea acelaşi caracter ca mine, nu avusese­răm aceeaşi copilărie şi, până la urmă, ea supravie­ţuia cu destulă voioşie în această lume inchizitorială.

— Leila, nu te consuma!

Asta era formula ei favorită, în vreme ce eu mă consumam de ani întregi, gata‑gata să‑mi pierd min­ţile. Voiam să rămân „domnişoară” cât mai mult timp cu putinţă, şi asta mai ales la uzină, mă minţeam singură aşa cum respiram. Chiar şi atunci când Moussa a venit pentru două luni la noi acasă, eu îl conside­ram inexistent. Ceva în genul unui văr din familie. Mama îmi spunea întruna:

— Du‑te să‑ţi vezi bărbatul!

— Dar încă nu sunt măritată cu el. Apropo, vir­ginitatea când trebuie dată?

— În ziua căsătoriei.

— Atunci îmi pare rău, nu sunt încă măritată cu el.

— De acord. Şi mai ales, fii foarte atentă, nu‑i dai nimic înainte de ziua căsătoriei. Dacă încearcă să‑ţi spună că eşti nevasta lui, să nu‑l asculţi!

— Nu, nu, nu‑ţi face griji, mamă.

Încă o contradicţie. „Du‑te să‑ţi vezi bărbatul… dar, dacă el vrea să fii nevasta lui, răspunsul e «nu»!”

Dacă părinţii mei erau de acord cu mine asupra acestui punct, măcar o dată, asta se întâmpla fiindcă cel ce‑mi era soţ în acte putea încă să‑şi schimbe atitudinea după ce ar fi profitat de mine şi să mă repudieze. În acea perioadă, acest argument îmi per­mitea să mă ţin departe de el. Pentru că el mi‑a propus fără doar şi poate să dormim împreună.

— Eşti soţia mea acum, dacă o facem imediat sau mai târziu e acelaşi lucru…

În ziua aia am devenit sadică!

— Ai vreun sentiment faţă de mine?

— Da.

— Dragostea ta este atât de puternică încât ai fi gata să‑mi săruţi picioarele?

— Da, sunt gata să‑ţi sărut picioarele, tot ce vrei…

— Atunci, fă‑o, să te văd!

El a făcut‑o, bufonul! Maică‑mea a intrat în salon chiar în acel moment.

— Îţi dai tu seama? Un bărbat să‑ţi sărute picioa­rele, înseamnă cu adevărat că te iubeşte foarte mult!

Biata mamă. Eu nu credeam nici măcar o clipă în aşa‑zisa dragoste a lui Moussa. Dar în acea vreme, şi o spun spre dezvinovăţirea lor, părinţii mei nu‑şi imaginau că el mă lua în căsătorie numai pentru acte; le ţinea acelaşi discurs ca şi mie: „Ea este cea care va alege dacă vom trăi în Franţa sau în Maroc”. Deja nu mai pomenea de Spania, unde spunea că lucrase. Eu n‑am ştiut niciodată ce făcuse el acolo; în orice caz, nu avea permis de şedere în Spania.

L‑am poftit să doarmă în altă parte, dar revenea destul de des la atac şi, cum o fată nu vorbeşte des­pre „asta” cu tatăl ei (ar fi „ruşinos”), el ştia că nu mă voi plânge. Trebuia să mă descurc singură pentru a face faţă avansurilor sale.

— Nu sunt încă soţia ta, aşa că nu te atinge de mine! În ziua căsătoriei, daca mama ta îmi cere să‑i arăt sângele, eu ce fac?

— Dar nu‑ţi face griji! Eu sunt cel care hotărăşte, şi nimeni altul.

Din fericire, nu eram prea des singuri. Eu lucram în continuare, dar numai ziua. Nu mai exista muncă de noapte; pontam alternativ, o dimineaţă sau o după‑amiază. Dimineaţa, plecam la ora patru şi jumătate şi reveneam acasă la unu şi jumătate. După‑amiaza, plecam la douăsprezece şi nu reveneam decât la nouă seara. Dar de îndată ce el revenea la atac, perspectiva faimoasei „nopţi a nunţii” mă teroriza. Ca întot­deauna, fugeam cu gândul de nenorocirea care mă aştepta.

Nunta în Maroc, cu mare ceremonie şi petrecere, era prevăzută pentru vacanţă, fiindcă părinţii mei nu avuseseră timp iarna să o organizeze. Petrecerea de nuntă costă întotdeauna o avere la noi, familiile se îndatorează în mod tradiţional pentru a o face de neuitat. Pentru unele fete, este posibil ca aceasta să fie cea mai frumoasă zi din viaţa lor. Dar, în starea de spirit în care mă găseam, nu vedeam din acest ceremonial decât părţile negative.

Totul este analizat în cele mai mici detalii: mireasa, mirele, cum s‑au întâlnit, cum sunt mâncărurile, bijuteriile, rochiile. Invitaţii vor să ştie totul pentru a povesti după aceea. Eşti criticat în permanenţă, orice ai face. I‑ai putea servi în farfurii de aur, ei tot vor găsi ceva de comentat, până la modul în care e tăiată pâinea.

Disecă tot. Dacă mirele sau mireasa nu sunt cunoscuţi comunităţii e şi mai rău. Sunt examinaţi de‑a fir a păr. El e frumos, ea e urâtă, sau invers, şi în final se dă verdictul. E un bărbat frumos, ea e urâtă ca moartea. Iar familiile sunt apreciate după banii cheltuiţi.

Astfel se construiesc reputaţiile, ceea ce s‑a spus despre o nuntă circulă de la o familie la alta, bârfele curg gârlă. Iar mamele se aleg uneori cu o reputaţie îngrozitoare. Căci ele au responsabilitatea „vitrinei”.

— Îţi dai seama, femeia cutare a făcut o nuntă jalnică! Eu, în locul ei, sincer îţi spun, nu aş fi făcut absolut nimic, pentru că, la drept vorbind, a fost un circ toată seara…

Sau:

— Ea a făcut‑o în stil franţuzesc, mai bine n‑ar fi făcut nimic!

În stil franţuzesc înseamnă o anumită formă de simplitate, în stil marocan înseamnă un soi de O mie şi una de nopţi!

Aşteptând marea ceremonie de sfinţire care duce spre noaptea nunţii, am rezistat aşadar cu uşurinţă presiunilor sexuale ale soţului de hârtie, dar în cele din urmă am clacat. Adică m‑am prăbuşit nervos.

Factorul care a declanşat criza a fost un eveni­ment trist. Una dintre prietenele mele din copilărie şi‑a pierdut tatăl, un om pe care eu îl respectam enorm. Cu ocazia vizitei tradiţionale de condoleanţe, m‑am aflat pentru prima oară în prezenţa unui mort. Îl cunoşteam pe acel om de când mă ştiam pe lume. Am avut sentimentul că o lume veche, formată din toate speranţele, dispărea odată cu el.

Familia unui defunct primeşte întotdeauna multă lume, se serveşte ceaiul într‑un du‑te‑vino neîncetat de vizitatori şi toate fetele ajută la organizare şi la veselă. Fără să‑mi dau seama, m‑am apucat să aran­jez, să spăl, să şterg ca o disperată. De îndată ce apărea un pahar, simţeam nevoia să spăl, să spăl, să spăl. La un moment dat, mi‑am zis: „Simt că înne­bunesc!”.

Nimeni nu‑şi dădea seama că‑mi era rău, înce­peam să am ameţeli, aveam impresia că mă sufoc, simţeam nevoia de a lua aer.

Încercam să râd de indispoziţia mea cu o amică:

— Mina! Am o energie de speriat. Pesemne că m‑au dopat ca pe ciclişti!

Râdea şi ea, dar era de părere că sunt albă la faţă… M‑a tras în holul imobilului unde locuia pentru a‑mi permite să mă odihnesc, dar, aşezată pe scări, m‑am simţit din ce în ce mai rău. Capul mi se îngreuna, devenea prea greu ca să‑l pot ţine drept.

— Mina, nu mi‑e bine, nu mi‑e bine…

— Încetează, încetează, începi să mă sperii.

A început să glumească, vorbind despre djinni, despre duhurile morţii care îmi luau minţile…

Am fost cuprinsă dintr‑odată de un râs isteric, cu senzaţia foarte clară că pierd contactul cu realitatea, eram nebună, îmi pierdusem minţile, picioarele nu mă mai ţineau, fusesem distrusă, de astă dată nu mai puteam rezista să trăiesc, ajunsesem la capăt.

Mina, cuprinsă de panică văzându‑mi figura des­compusă, m‑a luat în casă. M‑am dus la baie ca să‑mi dau cu apă pe faţă, mergând ca un zombi, cu umerii grei trăgând după ei un corp care nu voia să mai susţină capul.

Ridicând acest biet cap deasupra chiuvetei, am avut senzaţia, deşi nu mă mişcasem din loc, că o rafală de vânt mă proiecta de perete şi mă făcea să cad pe podea. Era de o violenţă incredibilă. Şi am căzut, încovoiată, în poziţie fetală, incapabilă să vor­besc, deşi strigam! Aveam certitudinea că gura mea nu mai era la locul ei, ci se strâmbase! Acest lucru m‑a traumatizat cel mai mult. Ca şi faptul că nu‑mi mai simţeam picioarele. Era o criză de tetanie, prima din viaţa mea ; a durat tot restul zilei şi o noapte întreagă, pentru că nimeni nu a chemat doctorul.

Au crezut că eram victima duhurilor. Imamul a citit din Coran, aruncau apă pe mine în timp ce deliram, toţi mă credeau posedată…

În delirul meu vorbeam într‑adevăr despre morţi, zicând că erau în jurul meu, că trebuiau aşadar împiedicaţi să‑mi ia sufletul.

Privind în urmă, mă gândesc că, în mod inconşti­ent, îmi doream să mor în acel moment, să fiu eliberată din această viaţă care îmi refuza pacea şi fericirea vârstei mele! N‑am încercat să înţeleg mai mult, nici să fac psihologie de trei parale, ar fi trebuit să mă îngrijească un medic, iar asta era cu desăvârşire exclus. Un medic nu te poate vindeca de duhuri…

Mina mi‑a povestit toate astea, pentru că eu nu‑mi mai amintesc nimic în afară de acea tornadă care m‑a aruncat pe jos, lăsându‑mă fără picioare, cu gura strâmbă, cu corpul chircit.

Când m‑am trezit, eram încă speriată că trecusem printr‑o asemenea oroare; speram să nu o retrăiesc niciodată. Dar, vai, a revenit mai târziu.

Mă credeam nebună. Îmi era ruşine să mă duc la medic, pentru că acesta ar fi pus întrebări, ar fi încercat să afle ce nu mergea în viaţa mea şi îmi cunoştea părinţii, întreaga familie. El nu ştia că mă măritau cu forţa şi mă temeam ca părinţii mei să nu fie rău priviţi dacă medicul ar fi diagnosticat că „răul” era pricinuit de ei.

– Mă închideam singură în ruşine şi umilire, inca­pabilă să‑mi închipui că cineva din afară ar putea să mă ajute şi să mă salveze. Asta nu înţeleg francezii care nu sunt musulmani. Ei fac apel la medicină – în cazul meu s‑ar fi evocat o reacţie psihosomatică, o depresie, o lipsă de calciu şi de magneziu sau nece­sitatea unui ajutor psihologic –, în vreme ce familia mea se află încă la o distanţă de miliarde de ani de a concepe aşa ceva. Noi suntem încă, din nefericire, hrăniţi cu djinni, cu farmece, cu manifestări diabo­lice ce pun stăpânire pe corpul femeii care se revoltă.

Despre autoare:

Leila este o franco-marocană din regiunea pariziană. La șase ani după ce a fost căsătorită de părinți împotriva voinței sale, a divorțat. Astăzi lucrează în administrație și își crește singură fiul.

Marie–Thérèse Cuny este scriitoare, scenaristă, traducătoare și prezentatoare de televiziune.  A scris peste 50 de cărți, printre care și Arsă de vie (împreună  cu Souad), volum apărut  la Editura Polirom în 2017.